E duminică. Liturghia s-a sfârşit. Creştinii care au asistat la slujbă se topesc încet în furnicarul de pe stradă. S-ar părea că, la această oră, aglomeraţia ar trebui să se dubleze din cauza mulţimii ieşită din biserică.
Dar…nu este aşa!
Locaşurile sfinte, deşi puţine în raport cu populaţia capitalei, nici macar duminică nu se sufocă de prea mulţi enoriaşi.
De ce oare?
Majoritatea dintre noi, probabil, nu înţelege următorul adevăr:
-Nu Biserica are nevoie de Om, ca să rămână în lumină, ci Omul are nevoie de Ea, ca să nu cadă în întuneric.
Evident, până la urmă, întunericul oricum aşterne liniştea peste suflarea noastră şi într-o bună zi fiecare din noi ajunge să stea în faţa Bunului Dumnezeu. Atunci, însă, doar o mică parte dintre muritori rezistă cu demnitate privirii lui dojenitoare…
Un ţăran evlavios, dar foarte ocupat, găsea o mie de pretexte ca să nu meargă la Biserică. Preotul îl îndemna să vină macar duminica în lăcaşul sfânt şi să aprindă o lumânare pentru mântuirea sa. El, însă îi răspundea grăbit:
Am să vin, părinte! Am să vin..Poate mâine..Poate altă dată…Dar acum sunt foarte ocupat. Am atâtea încă de făcut!
Se ştie, totuşi, că niciodată nu avem suficient timp pentru toate. Rar om e în stare să ducă la capăt tot ce are de făcut. Aşa că nu-a reuşit asta nici ţăranului din povestea noastră, căci în vreme ce aştepta pe altcineva, a venit moartea să-l ia.
Acum, sufletul celui care veşnic se grăbea s-a pomenit într-o pustietate fără de sfârşit şi a prins a orbecăi prin întuneric, în speranţa că poate-poate, îl va întâlni pe Dumnezeu…
După o habă de vreme, când nu-i mai rămăsese nici fărâmă de speranţă, s-a împiedicat de o tulpină de copac şi, în disperarea sa, a crezut că se află la picioarele Celui de Sus.
– Doamne, a stigat bietul d el. Oare nu cumva te-am întâlnit?
Din inalturi, plină de reproş şi gravitate, i-a răspuns o voce mustrătoare:
-Sărmane rătăcit! Dacă nu m-ai căutat atunci, când erai viu, de ce crezi că ai să mă găseşti acum, când eşti mort?
Omul s-a cutremurat de spaimă, dar, cu o ultimă scânteie de curaj, a implorat cu glas sfâşietor:
– Doamne! Nu mă lăsa aici, în această pustietate neagră! Ajută-mă, te rog! Scoate-mă macar la primul luminiş!
-Bine, s-a auzit aceeaşi voce, care părea să fie vocea sa când încerca să scape cumva de preotul din sat. Am să te ajut…Poate mâine…Poate altă dată…Dar acum sunt foarte ocupat. Am atâtea încă de făcut!
