Important pentru fiecare dintre noi este să fim cum trebuie noi, acolo unde trăim, izolaţi, neştiuţi, fie pustie, fie altar, fie chilie, fie familie. Să trăim cum trebuie. Vrei să-i ajuţi pe fraţii tăi? Trăieşte tu o viaţă aşa cum trebuie.
Uite mi s-a întâmplat aici, cu fetiţă în vârstă de 14 ani care venise cu mama ei şi cu taică-său, epileptică. I-am citit, şi mi-am dat seama atunci când îi citeam că o s-o ia criza iar; a luat-o într-adevăr… Ştiţi ce-am zis în sinea mea: „Doamne iartă-mă pe mine păcătosul! Doamne iartă-mă pe mine păcătosul!”, asta mi-a fost rugăciunea ca s-o ajut. Şi vreau să vă spun că trebuie să suferi şi tu cu cel care suferă. Deci „tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate.”
Asta e: să trăim şi pentru alţii. Nu ne-a creat Dumnezeu numai pentru noi înşine, ca să fim nişte laşi, nişte îndopaţi – ne-am considera achitaţi de datoria de a-i ajuta pe ceilalţi. Dacă vrei să ai această grozavă bucurie Divină, trăieşte şi pentru alţii. Atunci te poţi numi om duhovnicesc!
Dumnezeu îl ajută pe om prin intermediul altui om. Noi, punându-ne la punct, devenim un foc care arde, de care Dumnezeu se serveşte să-l ajute pe celălalt cu văpaia focului tău lăuntric. Deci tu, rugându-te pentru el, nu e un lucru simplu: eşti un mic mântuitor cândva şi undeva. Eu i-am spus „un fel de amplasament.”
Tunul, când trage, face recul puternic şi de aceea i se amenajează un amplasament. Suntem un fel de amplasament şi Dumnezeu „trage cu tunul” pe toate părţile. Dar are nevoie de tine ca om. Dacă tu te-ai şlefuit, te-ai înduhovnicit la putinţa pe care o ai, dar sincer, cu o statornicie nemaipomenită, Dumnezeu îl ajută pe altul că tu te-ai pus la punct.
Deci Se serveşte de focul tău să-l aprindă pe celălalt, pentru că focul deja arde în tine. Spune Mântuitorul: „Ce alta doresc decât să se aprindă” (Luca 12, 49). Pentru că nu intenţiile acestea ca să-ţi asiguri o mulţime de oameni, salvează. Ci cel care trăieşte adevărat şi ţâşneşte: fie numai câţiva inşi sau numai unul.
Când asimilăm roadele Creştinismului (Gal 5,22- 23), când ne ţinem de biserică şi participăm consecvent la Liturghie. „Iartă-l, Doamne, pe ticălosul acela care m-a lovit şi care m-a bătut şi care m-a furat. Iartă-l, Doamne!” Cât te costă să spui asta? Aşa, ai răsturna şi cerul şi pământul. Cel mai mare lucru e să spui despre un duşman „Iartă-l, Doamne!” Eu nu pun accentul pe metanii, pe postiri… Le respectăm pentru că nu se fac degeaba, dar pun bază pe relaţia interumană, între creştini şi între oameni..
Păi un cioban dacă nu crede se duce la stână, la mare, la băi! Adică cum vine asta? Te duci la biserică doar pentru că ţi-a spus cineva? Trebuie să simtă inima ta o împlinire duhovnicească, să te preocupe viaţa ta de după moarte. Moartea e o realitate. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Ce mai atât şi atât?
Şi se pune problema: „Nu o să fiu nemuritor! Ce fac? Unde mă duc?,” pentru că te duci undeva. Şi nu te duci pentru o mie de ani, te duci pe veci. Şi atunci: ce ai făcut? Te uiţi în urma vieţii tale să vezi ce ai făcut? îmi spunea cineva că nu există Dumnezeu, iar eu i-am spus: „Dar dacă există? Ce te faci?” Dacă treci peste o prăpastie mare, acoperită cu frunze şi există o punte, una singură, pe care po’ţi trece! Şi atunci dacă îţi zice unul să nu calci pe lături ca să nu cazi în prăpastie, iar altul zice „Nu-i adevărat.” Dar dacă e adevărat? Ce faci?
În concluzie, nu se riscă atunci când e vorba de veşnicie şi ca să scăpăm cu bine ne ţinem de învăţătura lui Hristos – a dovedit că El este Dumnezeu, a vindecat, a înviat morţi – cine poate să facă lucruri de genul acesta, de îţi stă mintea în loc?! Se ştie că o viaţă de trăire în Hristos îl face pe creştin bun.
„Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. – Constanţa: Editura Elena, 2016
