Vederea soţului sau a soţiei prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neîncetat trebuie cerut în rugăciunea împreună: „Ajută-mi Doamne şi arată-mi-l pe soţul meu — sau pe soţia mea — pe care mi l-ai dat, aşa cum Tu însuţi îl vezi”. E o cerere esenţială pentru viaţa cuplului, deoarece depăşeşte orice înţelepciune şi orice raţionament omenesc, viciate de căderea adamică prin lucrarea prinţului acestei lumi.
Privirea dumnezeiască e deasupra păcatului, deasupra obscurităţii şi dezvăluie întotdeauna potenţialitatea sufletească a celuilalt. Nimeni nu e perfect. Dar viaţa spirituală ne cere să nu rămânem niciodată pe poziţiile definitive ale asprei judecăţi: ,,el este aşa şi aşa — ea are un caracter aşa şi pe dincolo — e un om imposibil, nu se va schimba niciodată etc”. Dacă şi Dumnezeu ne-ar privi în acelaşi fel, n-am mai avea nici o şansă de a ne îndrepta.
Prea adesea, oamenii se privesc unii pe alţii cu ochi întunecaţi, lipsiţi de lumina necreată a harului divin şi de adevărata iubire. Ne fotografiem aproapele în delict şi apoi, asemenea unor şantajişti, îi fluturăm prin faţa ochilor fotografia ori de câte ori avem ocazia: ,,Vezi, uită-te bine, aşa eşti tu, aşa şi nu altfel!”…
Un asemenea mod de a-l trata nu doar că îl împiedică să se schimbe, ci îl şi precipită spre o cădere mult mai mare cel care-şi judecă aproapele în inima sa e un asasin sufletesc tocmai de aceea, Hristos nu a ostenit să ne-o repete: ,,nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura”. Doamne, cât de folositoare e această poruncă pentru viaţa spirituală…
Acolo unde e loc pentru judecată, nu e loc pentru o viaţă spirituală autentică. O inimă care judecă se leapădă de Cel Care a murit pe cruce spunând: ,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Judecarea aproapelui e, cu siguranţă, păcatul cel mai răspândit pe faţa pământului, cel mai devastator şi cel mai puţin cunoscut, căci prea puţini sunt aceia care îşi dau seama că judecă — într-atât această patimă a devenit o a doua natură!…
Judecata e cum nu se poate mai subtilă, pentru că nu începe cu o condamnare directă a celuilalt, ci prin ,,simpla constatare” la început, a unei diferenţe, a ceva care e puţin altfel şi-l separă, îl distinge pe celălalt de restul lumii. A nu fi în rând cu un anume conformism care constituie, cu modele sale, iluzia acestei lumi, al cărei prinţ e Satan, deja presupune să fii expus judecăţii celor a căror privire, nepurificată de Dumnezeu, e „mondenă”, lumească şi nu duhovnicească. De-atâtea ori ne-am putea surprinde pe noi înşine privindu-ne aproapele nimic mai mult decât uimiţi de faptul că e altfel — iar aceasta se poate numi, deja, judecare.
Ochii limpezi sunt icoana ochilor dumnezeieşti. In ochii lui Dumnezeu, Petru, care se lepădase de Hristos, şi-a văzut nu doar iertarea ci şi răscumpărarea, transformarea şi devenirea duhovnicească. în ochii lui Dumnezeu, femeia păcătoasă îşi descoperea nu doar iertarea, ci şi posibilitatea unei alte vieţi, cu totul înnoite: ,,Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti”. Câtă încredere şi credinţă, în aceste cuvinte! . . .Dacă Dumnezeu nu ar avea încredere în omul care a păcătuit şi s-a îndepărtat de El, omul n-ar mai fi capabil să creadă nici în Dumnezeu, nici în sine însuşi. Nu şi-ar mai putea reveni. Cât de importantă e privirea celuilalt!. . . Dacă e o privire înţelegătoare, iubitoare, plină de încredere şi de speranţă, câte posibilităţi nu-i deschide celuilalt de a se ridica, de a se schimba, de a-şi continua înaintarea .. . Harul lui Dumnezeu trece întotdeauna prin ochii celuilalt…
De altfel, omul îşi vede aproapele cam tot aşa cum se vede pe sine. Dacă îşi descoperă sufletul în ochii lui Dumnezeu, Care îi arată greşelile şi în acelaşi timp i le iartă tocmai prin experierea darului de a fi iertat, adică iubit, va învăţa ca şi el, după cuvintele din Tatăl Nostru, să ierte la rândul său. Dacă din contră, se culpabilizează şi, din orgoliu, refuză iertarea, adică se judecă şi se condamnă singur, socotind că numai şi numai părerea pe care o are el despre sine contează, refuzând privirea lui Dumnezeu, un asemenea om va fi cu siguranţă necruţător faţă de aproapele său! Privirea lui Dumnezeu este totul în viaţa spirituală şi cu atât mai mult în experienţa mistică a familiei.
Dacă această privire lipseşte, e înlocuită pe loc în inima omului de viziunea lumească, cu propriile-i înţelepciuni, legi, războaie şi dezastre: uscăciunea spirituală îşi va întinde curând imperiul peste o asemenea inimă…Revenirea întru privirea lui Dumnezeu, în lumina transfigurată care luminează şi discerne totul, e cel mai important efort ascetic spre care trebuie să tindem, rugându-ne neîncetat, cu multă şi mare smerenie.
O altă ispită a falsei iubiri e aceea a monotoniei, a uniformităţii: „Trebuie să fim la fel”. Aceste cuvinte ascund chiar Anti-Trinitatea! Dumnezeu e unul în fiinţă, dar întreit în persoane cu totul distincte. Fiecare persoană e diferită de celelalte două, fiind egale în unicitate, în esenţă şi în comuniune. Prin judecăţi nu doar constatăm o diferenţă, dar ajungem să o şi transformăm în piedică pentru viaţa personală: ,,dacă nu eşti ca mine, nu vom putea trăi împreună niciodată”, ,,fă-te ca mine”.
Nu! . . . Iată, astfel ajungem să negăm şi întruparea. Dacă Dumnezeu ar fi rămas numai Dumnezeu, omul nu s-ar fi putut niciodată îndumnezei. Dumnezeu devine însă om — rămânând în acelaşi timp Dumnezeu — tocmai pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu — rămânând în acelaşi timp om. Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca noi să putem deveni întru El. Iubirea adevărată aduce revelaţia persoanelor şi a naturilor. Dumnezeu nu uniformizează, nu face să dispară umanul în folosul divinului, nici nu aneantizează ipostasul, ci dimpotrivă, dezvăluie identitatea profundă şi reală a celuilalt.
Prin adevărata iubire, fiecare se străduie să devină celălalt, adică se deschide spre viaţa şi spre privirea acestuia. Pe măsură ce se apropie de Dumnezeu, omul primeşte prin intermediul energiilor necreate, printr-un fel de adopţiune, natura divină şi i se revelează, treptat, adevăratul său ipostas…din iubire pentru celălalt, omul renaşte întru adevărata sa persoană duhovnicească, în omul lăuntric.
Cel care-şi iartă aproapele o face ca şi cum L-ar ruga pe Dumnezeu să-i ierte toate greşelile, având încredinţarea că va fi iertat negreşit. Cel care nu iartă nimic, dar îi cere Domnului să fie iertat, nu e nici măcar ascultat, căci rugăciunea lui e minciună înaintea lui Dumnezeu. Iată ce spune Hristos: ,,de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre”*. Dacă fiecare, în momentul în care ne simţim îmboldiţi să ne judecăm aproapele, am auzi iarăşi şi iarăşi, ca şi cum chiar nouă ne-ar fi spus, cuvântul Mântuitorului: ,,Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra”” — cu siguranţă că în aceeaşi clipă ne-am opri. Dar Domnul vrea ca iertarea noastră să nu se oprească la cei care-şi recunosc greşelile pe faţă.
Oricât ar fi de sinceră, o asemenea iertare nu e suficientă. Sigur că unora le e greu să ierte şi o greşeală recunoscută, pentru care cel ce a comis-o se căieşte nespus; le e greu, pentru că mereu o raportează la paguba suferită. Dar cei care gândesc astfel fac din iertare un soi de afacere personală, ceea ce e complet fals. Iertarea nu e o afacere personală, ci e ,,marea afacere” a lui Dumnezeu. Căci iertarea aproapelui nu poate fi trăită în afara Crucii Aceluia Care a fost răstignit pentru ridicarea păcatelor lumii şi pentru mântuirea acesteia. Iertarea nu ţine de nici o dimensiune omenească, ci provine din harul necreat al iubirii dumnezeieşti, care zămisleşte în suflet milostenia. Omenirea şi-a dobândit iertarea prin sacrificiul de bunăvoie al Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul-Trup, pe cruce. Numai şi numai pentru că Dumnezeu l-a iertat pe om, i-a şters datoria asemenea stăpânului din pilda cu cel care datora zece mii de talanţi şi numai datorită energiei acestei iertări, ne putem noi ierta unii pe alţii. Cel care îşi iartă aproapele o face cu puterea harului primit spre iertarea propriilor păcate. Iertarea nu e o proprietate personală a omului. Aici, omul e doar un intendent al iertării dumnezeieşti, pe care neîncetat trebuie să o reverse asupra aproapelui său. Astfel, iertarea e cea care precede căinţa, regretul, şi nu invers. Căci ce nădejde ar mai fi pentru om, dacă iertarea nu ar veni înaintea căinţei? Căinţa, când vine, doar înrădăcinează sufletul în iertarea divină.
Iertarea e o faptă dumnezeiască, e legea absolută pe care Hristos a dat-o Bisericii Sale…Omul trebuie să-şi ierte aproapele încă înainte ca acesta să-şi fi dat seama de greşeala săvârşită, căci adevărata iertare nu e o simplă trecere cu vederea, ci presupune nădejdea în schimbarea pozitivă a celuilalt. Parabola fiului risipitor vorbeşte despre un părinte care şi-a lăsat fiul să plece departe, fără a-l judeca, dar începe să-i aştepte întoarcerea încă din clipa despărţirii, nădăjduind cu toată dragostea că, odată şi-odată, va reveni. Iată, deja a iertat! Iar acest har plin de iubire al iertării nu întârzie să cuprindă inima fiului cu speranţa revenirii, a pocăinţei. Şi încă de departe văzându-şi fiul întorcându-se, tatăl îi fuge înainte pentru a-l îmbrăţişa. Ochii tatălui nu au judecat nici o clipă, nici nu au condamnat, nici nu l-au alungat pe fiul care, totuşi, s-a purtat atât de rău. Ochii tatălui nu-l întemniţează pe fiu în greşeală, ci dimpotrivă, îl eliberează, trezind în el dorinţa de metanoia. Tocmai această privire dumnezeiască, în paternitatea Sa divină, Domnul nostru Iisus Hristos ne cere să o avem mereu şi mereu pentru aproapele nostru…
Extras din
Pr. Michel Philippe Laroche, Un singur trup – Aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, p. 30-36
