– Creştinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorităţii pentru virtuţile sale, cât şi de cel al inferiorităţii pentru păcătoşenia lui. Una este complexul de inferioritate şi cu totul altceva e smerenia; una este pocăinţa şi cu totul altceva, melancolia.
A venit odată la mine un medic psihiatru şi a început să condamne creştinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăţie şi melancolie. I-am răspuns: „Sunt de acord că unii creştini, din pricina greşelilor proprii sau ale altora, sunt prinşi în capcana complexului de vinovăţie, dar şi tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală şi mai gravă – mândria. Conştiinţa religioasă a vinovăţiei, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăinţă şi spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”.
Prin aceste explicaţii se spulberau multe din nedumeririle mele cu privire la problemele psihologice ale vieţii creştine. Înţelegeam că Bătrânul voia să ne păzim de acea mândrie deghizată fie în autojustificarea fariseismului creştin, fie în autoblamarea specifică unei conştiinţe creştine vinovate. Vedeam că atât neobrăzarea celor care se cred curaţi, cât şi neîndrăzneala celor care se simt vinovaţi sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi monede – mândria, deoarece adevăratul credincios se izbăveşte de vină prin Spovedanie şi iertarea păcatelor şi se bucură de această izbăvire pe care i-a dăruit-o Hristos; cunoscând că este dar de la Dumnezeu, va fi recunoscător, nicidecum mândru, e curăţit prin Sângele lui Hristos, nu prin vreo izbândă a lui proprie. Astfel, se bucură, mulţumeşte lui Dumnezeu şi nu se mândreşte, ba, mai mult, îi vede pe toţi ceilalţi buni sau capabili de a deveni mai buni prin Sângele lui Hristos.
(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 61-62)
