În satul în care am copilărit, către sfârșitul celui de-al II-lea război mondial, datoria față de țară a fost înlocuită cu dragostea pentru aproapele într-un mod atât de firesc, cum numai un om care nu se lasă copleșit de istorie, ci de dragostea de Dumnezeu poate s-o facă. Armata germană, înfrântă pe toate fronturile se retrăgea în dezordine [...]. Datoria față de țară a tuturor era să luptăm împotriva lor. Undeva în marginea pădurii ce cobora direct în malul râului Buzău, la marginea satului mic de atunci, care era Nehoiu, locuia o băbuță singură. Și ea, ca tot satul, știa că în pădure, în munți, pe lângă urși, lupi, râși, cerbi, sunt soldați germani care se retrag.
De fapt, se și constituiseră grupuri de urmărire care să-i încercuiască. Dar băbuța, prin firea lucrurilor, nu putea participa la război. Oricum, nu-l declanșase ea. Ea doar îl îndura pe tăcute cu acea rezistență surdă în fața vitregiilor, moștenită de la strămoși...
Într-o bună zi de dimineață, căutând în cuibarul unde de regulă găsea două ouă, făcute de unica găină, n-a găsit decât un singur ou. Băbuța și-a dat seama că nu-i vreun animal, dihor sau vulpe, pentru că i-ar fi mâncat și găina, și nici vreun hoț amărât din sat, pentru că atunci iar fi furat ambele ouă. Băbuța și-a dat seama că era un alt fel de hoț, unul civilizat. Și atunci ea a făcut un lucru paradoxal. A luat-o împotriva istoriei! Nu și-a mai făcut datoria de cetățean! Adică nu s-a dus la primărie să denunțe faptul că în jurul casei ei s-ar afla trupele înfometate ale Wermacht-ului, care o jefuiesc. Ci dimpotrivă, neascultând nici o secundă de morala timpului ei, nici de morala în sine ca datorie, și-a permis să iasă din istorie, făcând un lucru cu totul și cu totul neașteptat. A așezat a doua zi lângă singurul ou rămas în cuibar, o sticlă cu lapte. Apoi în altă zi o bucată de pâine, niște mere, chiar și o bucățică de slănină găsită în pod. Ea își dădea firesc din puținul ei. Cui? Dumnezeu știe!
Timpul a trecut, istoria s-a schimbat și totul a intrat în uitare. Mai puțin fapta bună a sufletului frumos. Peste douăzeci de ani avea să primească din Germania Federală câteva rânduri: ,,Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața! Vă rămân profund recunoscător... fost ofițer în armata germană’’.
Sufletul frumos este, prin urmare, firesc, pentru că natura lui e concrescută cu bunătatea. Ce mult seamănă, în fond, gestul băbuței în istorie cu remarca lui Blaise Pascal despre stilul natural: ,,citești o carte și la sfârși, în loc să vezi că ai citit un autor, găsești un om! ’’
Fără să știe, băbuța din malul râului avea acel ceva, avea ,,spiritul de finețe’’ ce într-o clipă pulverizează aroganța infinită a rațiunii.
Băbuța avea sediul gândirii în inimă. Iar inima ei nu făcea instinctiv nici o concesie rațiunilor umane. Ea nu era nici mai presus de lege, nici dincolo de lege, nici împotriva ei. Ea era în altă lege, legea iubirii [...]
Dan Puric
