„Un lucru trebuie…” (Luca 10, 42)
Deseori căutăm vreme îndelungată ceva de care să ne legăm cu inima. Sărmana de ea bate când într-o ușă, când în alta, fără a-și găsi lima; într-un loc dă peste o sfâșietoare durere, într-altul nimerește în întinciunea păcatului sau este luată în derâdere, iar după toate acestea rămâne tot pustie și îndurerată.
Dar dintr-odată aude: „Un lucru trebuie!” E clipa în care îi apare în fața dumnezeiescului Văzător de inimi, Cel care, cunoscând omul în toate ale sale – în căutările, zbuciumul și strădaniile sale -, îi va spune că de un singur lucru nu se poate lipsi, acela fiindu-i cel mai necesar: relația cu Dumnezeu, Cel care l-a creat pentru sine.
El trebuie să-L primească pe Mântuitorul, Cel care a venit pe pământ pentru oameni, care nu trebuie să mai rămână niciodată orfani. Omului îi trebuie puterea Duhului, cea care poate preface o inimă împietrită și întinată într-o inimă curată, renăscută de Dumnezeu, supusă voinței lui dumnezeu. Cine se va îmbogăți cu aceasta va putea aduce mărturie că era singurul lucru de care avea nevoie.
Doamne, tu spui (doar) un lucru trebuie, iar eu îți răspund din tot sufletul: „îmi este de ajuns darul Tău, nimic altceva nu-mi mai trebuie!”
Nu se va găsi niciun creștin adevărat care să nu dea slavă lui Dumnezeu că îi este bine cu El, atât de bine încât ar putea răbda orice, numai să nu se despartă de El.
Hristos a spus că cel ce crede în El nu va flămânzi; sufletul aceluia se va sătura deplin, fără să mai întindă mâna să ceară de la lume sau să alunece spre păcat.
Oricine poate simți adevărul acestor cuvinte: „Scoateți dar apa, cu veselie, din izvorul Mântuitorului” (Isaia 12, 13).
