De multe ori sufletele celor îmbunătățiți sunt mângâiate în ceasul morții de o adumbrire dumnezeiască și așa se despart de trup

3417

     În ţinutul Nursia[1] era un preot, care păstorea cu mare frică de Dumnezeu biserica ce-i fusese încredinţată. Acesta, din ziua hirotoniei sale, îşi iubea nevasta ca pe o soră, însă se temea de ea ca de un duşman. De aceea niciodată, pentru nici o pricină, nu i-a îngăduit să se apropie de el, ci a înlăturat cu totul ori­ce familiaritate în vieţuirea lor împreună. Căci bărbaţii cei sfinţi, pe lângă toate celelalte fapte bune, au şi această însuşire: ca nu numai de cele necuvenite să se ţină departe, ci de multe ori să curme şi pe cele care le sunt îngăduite. De aceea şi bărbatul acesta, ca să nu cadă în vreo greşeală din pricina ei, nu primea să fie slujit de dânsa nici măcar în cele de neapărată trebuinţă.

       Petrecându-şi astfel viaţa şi înaintând spre adânci bătrâneţi, în al patruzecilea an de la hirotonia sa a fost cuprins de fierbinţeală mare şi a ajuns la ceasul cel din urmă. Soţia sa, văzând că toate mădularele i-au rămas fără simţire şi că de acum se apropiase de moarte, alipindu-şi urechea de nările lui, încerca să pricea­pă dacă mai are în el suflare de viaţă. Iar el, dându-şi seama de aceasta, cu toate că răsuflarea îi era foarte slabă, încălzindu-se mai degrabă cu puterea Duhului, a adunat atât cât a putut suflare ca să vorbească şi a zis: „Depărtează-te de la mine, femeie! Căci focul e încă viu; ia [de aici] paiul”. Aceea s-a dat înapoi, iar el, prinzându-i puteri trupul, a început să strige cu multă bucurie şi să zică: „Bun venit domnii mei, bun venit domnii mei! Cum de aţi primit să veniţi la robul vostru cel nevrednic? Vin cu voi, vin! Mulţumesc, mulţumesc…!”

       Cei apropiaţi lui, care erau acolo de faţă, auzindu-l repetând aceleaşi cu­vinte, l-au întrebat: „Ce ţi se întâmplă?” Iar el le-a răspuns uimit: „Nu-i vedeţi pe dumnezeieştii Apostoli că s-au adunat aici? Nu-i vedeţi pe fericiţii Petru şi Pavel, cei dintâi dintre Apostoli?” După care, întorcându-se din nou spre aceia, a zis: „Iată, vin! Iată, vin!” Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul. Cu adevărat, deci, îi văzuse pe Apostoli, pe care mărturisea că îi urmează.

       De aici e limpede că, prin dragostea de oameni a lui Dumnezeu, drepţilor li se întâmplă şi lucrul aceasta: ca atunci când ajung la ceasul morţii să vadă ară­tări de sfinţi, ca să nu se teamă de chinuri când le este hotărâtă moartea; ci li se înfăţişează în adâncul cugetului cu cine sunt părtaşi, ca să se dezlege de legătura cărnii fără frică şi durere.


Articole postate de același autor
2889

Am căutat iubirea

  Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă ca pe un cer de cântec în lumea de dureri. Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă. Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri. Am căutat iubirea ca patrie voioasă ca pe-un pământ edenic de pace troienit, să spun odată clipei: „Rămâi, eşti prea frumoasă!” Şi-am străbătut […]