Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune aşa, că „eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog“, nu. Tu să spui aşa: „De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicuţei Domnului, am să mă mântuiesc.“ Uşa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul şi cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar „pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu“.
Poate că scrie undeva: „Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată“… D-apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmaşului. Diavolul asta face – îţi dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, şi apoi tot el îţi aminteşte că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie şi spui ce ţi-a venit în gând: „Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preoţilor…“. Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Şi tot timpul asta faci: cazi şi te ridici… Nu te laşi în disperare.
Cum nu-L iubeşti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul… Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mănăstire? Ce asculţi tu ce spune vrăjmaşul? Şi de ce să nu te mântuieşti? Nu, tătucă… lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că, dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, şi ar fi mai rău: „Rugăciunea minţii o am, milostenie fac…“. Dar dacă vezi că nu poţi face, te mai smereşti. „Puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte.“ Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedeşti, mai mergi la biserică, mai te împărtăşeşti – măcar la o lună… Şi nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteşte până când ţi-e foame. Mai citeşte câte o carte, spune mereu „Doamne Iisuse“ şi să n-o uiţi pe Maica Domnului. Ia şi caietul ăsta, „Urmarea lui Hristos“ – îl mai cercetezi, îl mai studiezi. Aici e ca la spovedanie: te învaţă ce să faci şi cum să faci. Şi fă tot ce depinde de tine…
Aşa, tătucă. Hai să punem şi noi, de acum, început bun. Noi trăim cu nădejdea vieţii de dincolo. Eu, când eram copil, mămucuţa îmi spunea: „Postim, draguâ mamii, şi după ce se termină postul, să vezi ouă roşii şi pască şi sarmale…“. Şi aşa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină postul.
Ce drept ai tu asupra vieţii? Tu nu ai nici un drept asupra vieţii. Doamne fereşte…
Extras din „Parintele Paisie de la Sihla” Editura Bizantină, Bucureşti, 1999
