Într-o oarecare măsură, trăsăturile fariseismului sunt prezente în fiecare dintre noi. Cu părere de rău, omul, în multe situaţii începe să slujească plin de râvnă lui Dumnezeu, dar, cu timpul, cade în trândăvie, îşi schimbă modul de gândire, aspiraţiile interioare şi fără să observe, devine fariseu şi făţarnic. În loc să slujească lui Dumnezeu, el împlineşte voia oamenilor şi, în cele din urmă, pe a sa. Trăsătura de seamă a fariseului este făţărnicia, care dă naştere vicliniei, minciunii şi amăgirii de sine.
Omul devine fariseu când caută slavă de la oameni, şi nu de la Dumnezeu. El încetează să slujească şi să împlinească poruncile Domnului. În loc să împlinească voia Creatorului Său îşi duce traiul urmând învăţături omeneşti, pe care le transmite celor care îl ascultă. În cele din urmă, fariseul ajunge să nu înţeleagă învăţătura Evangheliei şi o răstălmăceşte.
Cum să evităm acest fenomen ?
Dacă rădăcina fariseismului este îngâmfarea, atunci rădăcina vieţii duhovniceşti este smerenia, dorinţa de a îndeplini în toate voia lui Dumnezeu. Aceasta se dobândeşte odată cu împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Prin urmare se vor studia şi se vor respecta poruncile evanghelice în viaţa de toate zilele, scrierile Sfinţilor Părinţi, se va păstra comunicarea cu robii lui Dumnezeu.
Dacă omul urmează această cale grea şi nevoitoare, îşi atinge scopul propus. Fariseul, mai devreme sau mai târziu, se va abate de la ea şi în loc să cultive smerenia sau alte virtuţi, se otrăveşte cu îngâmfarea, care duce la înmulţirea şi înrădăcinarea patimilor.
Dacă omul nu se sileşte să se schimbe lăuntric, lucrurile exterioare nu pot să-l îndrepte. Când el îşi ascultă conştiinţa, care este vocea lui Dumnezeu, atunci nici o filosofie, nici o opinie publică, nici un Coran, dacă s-a născut musulman, nu-l vor încurca să vină la Hristos şi să se mântuiască.
Dacă îşi împlineşte mereu voia proprie, glasul conştiinţei i se stinge treptat, iar voinţa sa păcătoasă va căuta mereu îndreptăţiri. Omul găseşte plăcere într-o astfel de viaţă, dar, în realitate, este o desfătare pentru trup, iar sufletul i se întunecă şi suferinţele se înmulţesc.
Fariseii sunt oamenii care şi-au nesocotit conştiinţa şi au dispreţuit porunca lui Dumnezeu, scornind legi de-ale lor. Fie omul trăieşte în contradicţie cu conştiinţa sa şi astfel este mereu mustrat de ea, nu are pace lăuntrică, fie acceptă nevoinţele, conform îndemnurilor conştiinţei, poartă crucea pocăinţei, a împlinirii poruncilor şi se mântuieşte treptat.
Fariseismul este starea în care omul se crede drept, corect fără să-şi conştientizeze dezastrul vieţii. Starea fariseului este înfiorătoare. El se află din start în relaţie cu diavolul, fapt care presupune o astfel de filosofie. Referitor la subiect, Sfântul Ioan Scărarul spune : „Oricât de înspăimântător ar părea, dar unii oameni nu mai pot să se pocăiască.”
Extras din cartea
Este posibilă mântuirea în secolul XXI-lea? / Ieromonah Serghie Râbco
Bucureşti: Editura Sophia; Alexandria: Cartea Ortodoxă, 2010.
p. 105-107
