Sunt două modalităţi ca să am pace: fie să se schimbe întreaga lume… fie să mă schimb eu

286

Cu siguranţă că cea mai grea lecţie pentru noi, oamenii, în această viaţă, este împăcarea cu realitatea. Însă aceasta reprezintă concomitent şi elementul cel mai necesar pentru succesul, fericirea şi mântuirea noastră.

Întreaga filozofie practică a vieţii se concentrează în aceste două înţelesuri: venirea cu picioarele pe pământ şi împăcarea cu realitatea. Exact în acest punct se găseşte scumpul secret al biruinţei asupra depresiei, iar acest lucru îl vom înţelege mai bine, dacă gândim şi conştientizăm următorul lucru: depresia ca o boală sufletească nu este nimic altceva decât o confruntare cu realitatea sinelui nostru, a voii proprii care este nesupusă şi care adesea se revoltă. în consecinţă, medicamentul de mare valoare care ne tămăduieşte depresia este această lucrare plăcută lui Dumnezeu de eliberare de voile noastre, de împăcare a noastră cu orice fel de realitate pe care o îngăduie Dumnezeul iubirii.

Dar ce înseamnă împăcarea cu realitatea? A mă împăca cu realitatea înseamnă că accept în mod realist viaţa aşa cum este ea, cu tot conţinutul ei, cu tihnă sufletească şi cu simţământul de libertate, iar nu din obligaţie sau depresiv. Mai exact, în împrejurările neplăcute ale vieţii mele: Nu mă indignez, nici nu mă scandalizez, nici nu mă revolt sau mă cert cu „soarta” şi cu ceilalţi. Nu îmi exprim neplăcerea cu plângerile mele interminabile şi atât de obositoare şi pentru mine, şi pentru ceilalţi, care ÎI defăimează pe Dumnezeul iubirii.

În special, nu dau nicio şansă depresiei să pună stăpânire pe mine. O combat cu grijă, deoarece este vrăjmaşul meu. Nici nu mă dezamăgesc atunci când toate cele din jurul meu şi în viaţă sunt grele şi de rău augur. Dimpotrivă, sunt optimist nădăjduind că lucrurile se vor sfârşi cu bine şi având în vedere zicerea Apostolului Pavel: ştim că celor ce-L iubesc pe Dumnezeu toate li se lucrează spre bine (Romani 8,28).

Încerc să mă adaptez uşor la toate condiţiile şi stările, fără amărăciuni şi evaluări, luând putere de la frumosul exemplu al Sfântului Apostol Pavel care zice: eu m-am deprins să mă îndestulez cu ceea ce am. Ştiu şi să fiu smerit, ştiu şi să am de prisos, în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul, şi flămând, şi să am de prisos, şi să am lipsă (Filipeni 4,11-12). Am odihnă lăuntrică în viaţa mea. Simt că nu lupt singur. Nădejdea în Dumnezeu dă sens şi conţinut fiecărei lupte de-a mele. Din acest motiv sunt liniştit cu toţi oamenii şi faţă de orice împrejurare, fără să generez în lăuntrul meu şi în jurul meu nelinişte şi nervozitate.

Împăcarea cu realitatea o exprimă foarte frumos Psalmistul, atunci când în ceasul încercării îşi descrie starea sufletească şi zice: şi am umblat întru lărgime, fiindcă am căutat poruncile tale (Psalmi 118,45). Adică nu doar că nu am trăit nicio strâmtorare, nicio deprimare, ci am şi petrecut toate zilele mele adânc tihnit sufleteşte şi liniştit, deoarece am căutat cu dor împlinirea poruncilor Tale.

Aceste cuvinte expresive şi pline de sens ale Psalmistului ne spun că împăcarea cu realitatea înseamnă, în principal, ascultarea plină de sârguinţă faţă de voia Domnului sau, altfel spus, supunerea cu sârguinţă a propriei voi voii lui Dumnezeu: Ne-am liniştit, zicând: facă-se voia Domnului (Faptele Apostolilor 21,14). Eu care cred în iubirea lui Dumnezeu, primesc cu multă tihnă orice permite şi îngăduie Dumnezeu, mi-l însuşesc şi îl împlinesc cu solicitudine, indiferent ce m-ar costa. Este ceea ce ne-a învăţat Domnul prin exemplul Său în clipele înfricoşătoarei încercări: Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Luca 22, 42). „Învăţătura preastrălucită a Mântuitorului nostru aceasta este, «facă-se voia Ta»; dacă cineva rosteşte această rugăciune cu sinceritate, îşi dizolvă propria voie şi atârnă toate de voia lui Dumnezeu”, zice smeritul şi experimentatul cuvios ascet Varsanufie cel Mare.

Scrie într-o poezie de-a sa poetul francez Pierre Corneille:

„O, Dumnezeul meu, dacă voia Ta este în armonie cu cele pe care eu le doresc,
dăruieşte-mi împlinirea dorinţelor mele.
Dacă nu, «facă-se voia Ta».
Dacă slava Ta poate fi lăudată cu cele pe care ţi le cer,
fă ca «întru numele Tău cel sfânt» să împlinesc orice lucrare îmi asum.
Dar dacă acestea sunt inimii mele vătămătoare, dacă sunt de prisos sufletului meu, stinge, Dumnezeul meu, această deşartă dorinţă şi umple-mă cu o altă ardoare”.

Toate acestea arată că împăcarea cu realitatea înseamnă: grăieşte, Doamne, că robul tău ascultă (I Regi 3, 9). Credinciosul care trăieşte acest lucru se împacă cu orice fel de realitate şi gândeşte în felul următor: Dumnezeul iubirii şi al milei este Cel care stăpâneşte peste toate. Şi de vreme ce dumnezeiasca Sa Pronie se întinde până la cele mai însemnate lucruri care ne vizează (vezi Matei 10, 29-31) şi pe toate le vede şi le urmăreşte cu interes şi cu iubire, ceea ce îngăduie şi permite în viaţa mea se află la măsurile mele şi îmi este necesar şi de folos. De aceea îl acceptăm cu o încredere fiască, fără murmur şi fără socoteli (Filipeni 2, 14). Adică, mă supun voii Domnului fără nicio grijă şi zic: „facă-se voia Domnului” şi „slavă Domnului pentru toate”.

Un intelectual creştin contemporan a scris un lucru bine cugetat: „Sunt două modalităţi ca să am pace: fie să se schimbe întreaga lume… fie să mă schimb eu”. Bineînţeles că este imposibil să se schimbe tot ce este în jurul meu, însă este posibil să îmi schimb eu mentalitatea şi strategia: să vin cu picioarele pe pământ şi, mai mult, să mă împac cu orice fel de realitate.

Ne sfătuieşte din nou cu privire la acestea Avva Dorotei: „V-am zis acestea, fraţii mei, fiindcă voiam să vă arăt câtă odihnă şi lipsă de griji şi că toată siguranţa o are cel care nu se încrede în gândul său, ci lasă orice lucru care îl priveşte în mâinile lui Dumnezeu şi acestora care, după Dumnezeu, pot să îl călăuzească.

Obişnuiţi-vă deci şi voi, fraţilor, să întrebaţi. Obişnuiţi-vă să nu vă încredeţi în voi înşivă. Este un lucru folositor. Este smerenie, este odihnă, este bucurie. Care este motivul ca cineva să se zdrobească degeaba (în special cu deprimarea)?

Nu există un alt drum pentru mântuire decât acesta. Însă poate cineva se gândeşte ce trebuie să facă, dacă nu are o persoană potrivită pe care să o întrebe? Într-adevăr, dacă cineva vrea sincer să cunoască voia lui Dumnezeu cu toată inima sa, niciodată, dar niciodată nu îl va lăsa Dumnezeu, ci în toate felurile îl va călăuzi în acord cu el.

 

Autor: Arhimandritul Gavriil G. Athanasiadi

Sursa: manastireasuruceni.md


Articole postate de același autor
672

Grădina sufletului

Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său: – Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important? – O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să […]