Când cerem unui om să facă pentru noi ceva, și știm că este puternic și poate să facă acel lucru, i ne adresăm, cum s-ar zice, cu întreaga ființă și-l rugăm: „Fă-mi asta, și asta. Știu că ai puterea să faci asta”. Așadar, atunci avem deplină încredere în el și îl rugăm.
Însă, adesea, ne rugăm lui Dumnezeu fără atenție, de formă, și socotim că ne-am rugat. De fapt, nici nu am fost prezenți în rugăciune, ci am avut vreo socoteală în minte (poate ne-a ocărât cineva, și cugetăm la asta, sau avem vreun plan al nostru de lucru și îl săvârșim în gând, sau citim ceva… doar că nu suntem prezenți în rugăciune).
De aceea a zis Domnul că „Duh este Dumnezeu, și cei ce se închină lui, în duh și adevăr trebuie a se închina”. (In. 4, 24). Prin urmare, trebuie să fie prezent duhul.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 162)
