Slavă Domnului, există încă păsări... Dar foarte multe specii au dispărut... Totul doar se zădărniceşte, şi se nimiceşte viaţa... Şi aceasta nu-i ceva ascuns. În urmă cu vreo zece ani, când ningea, aşa mare zăpadă era - când era clar de lună se adunau mulţi iepuri, cete întregi. Zăpada era mare, ei o călcau în picioare, alergau în cerc, aici unde este poiana, unde nu sânt copaci, se alergau, se urmăreau unul pe celălalt, când aici, când acolo, se dădeau de-a rostogolul prin zăpadă, se jucau. Se bucurau - bucuria vieţii.
Animalele au bucuria vieţii. La noi, (bucuria aceasta) s'a stricat şi s'a întunecat. Ele au bucuria vieţii, iar noi avem tot ce vrei și ce nu vrei, și niciodată nu suntem mulţumiţi. Ele nu-şi fac griji, nu îşi umplu hambarele cu grâu, nu fac nimic, şi totuşi Dumnezeu le hrăneşte. Ronţăie acolo o crenguţă mică, găsesc pe undeva adăpost, dorm. Şi mulţumesc lui Dumnezeu. Iar noi, nu.
Păsările îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu. Încep dis-de-dimineaţă, la ceasul al treilea, şi până la ceasul al nouălea nu se mai opresc. La ceasul al nouălea se potolesc puţin, abia apoi pleacă să caute mâncare, căci trebuie să-i hrănească pe cei mici... Apoi iarăşi cântă. Pe ele nimeni nu le mână să cânte. Doar cântă. Dacă le ascultă cineva sau nu, ele tot cântă... Iar noi - încruntaţi, cu nasul pe sus. Nu avem chef de cântat, nu avem chef de nimic. Trebuie să luăm exemplu de la păsări. Sunt întotdeauna vesele. Iar noi? Nouă mereu nu ne convine ceva. Şi ce ne deranjează, de fapt? La drept vorbind, nimic. Nu-i aşa?
Din Stareţul Tadei, Cum îţi sânt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 114
