Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate sunt decât visurile mai înşelătoare, intr-o clipeală pe toate acestea moartea le apucă. Ci veniţi, iubiţii mei fraţi, răposatului să-i cerem odihna de la Hristos şi sufletelor noastre mare mila.
Sfântul Ioan Damaschin
Biserica noastră nu consideră moartea ca sfârșitul existenței omului, căci însăși baza învățăturii sale este Învierea lui Hristos, ca garanţie a învierii noastre. Anume de aceea, cei care nu mai sunt printre noi, nu sunt uitaţi, atât prin dragostea vie care rămâne în sufetele apropiaților, cât și în pomenirea lor la Sfânta Liturghie, prin care îl rugăm pe Dumnezeu să le dăruiască fericirea veşnică.
Conform învăţăturii Bisericii, moartea nu înseamnă nicidecum dispariția noastră, ci cu moartea vine învierea. Și de fapt moartea în orice formă a ei, e de fapt o naştere la mai multă viaţă. Da, trupul rămâne neînsufleţit, este predat pământului şi descompunerii, dar sufletul există în continuare, căci a fost creat pentru veșnicie. Și după cum știm, la momentul hotărât de Dumnezeu, și trupul va învia, pentru a se uni cu sufletul, și fiecare dintre noi va trăi veşnic sau întărindu-și relaţia cu Dumnezeu începută încă din această viață, sau îndepărtându-se total de El.
Totuși, adesea constatăm cu părere de rău că chiar și acei de parcă implicaţi în viaţa Bisericii, nu trăiesc corect învățătura ortodoxă a vieţii de dincolo de mormânt! În așa fel unii reușesc să tran-sforme starea firească a morţii în disperare, care are la bază deci și o mare necredinţă, iar alţii – prin practicile de orgine păgână – pierd în genere orice legătură cu Biserica dreptmăritoare.
Mărturisind strânsa legătura dintre suflet şi trup și crezând în înviere, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au hotărât să se facă pomenirea celor adormiți, să se ridice rugăciuni pentru ei, pentru odihna lor şi iertarea păcatelor. Anume acest fapt este dovada dragostei noastre față de cei care nu mai sunt printre noi, și că dragostea este mai puternică decât moartea, și că ea ne unește și dincolo de pragul mormântului.
„Rugăciunea pentru cei morţi este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim în Hristos, care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi”, explica părintele Al. Schmemann într-o predică.
Anume rugăciunea vie și continuie pentru cei care nu mai sunt printre noi de fapt e unica și adevărata faptă care ne unește pe toți întru Hristos. Și în aceste zile în care mulți creștini își îndreaptă pașii spre cimitire, ar fi foarte bine să nu uităm de acest îndemn.
Nu putem răscumpăra cu nici un fel de pomeni cât de scumpe ar fi acestea dacă nu-i avem în rugăciune pe cei care au trecut la cele veșnice. Să mergem în biserici pentru a ne ruga nu doar pentru bunăstarea, sănătatea și mântuirea noastră, dar și pentru acei care nu se mai pot ruga singuri pentru ei. Să le vestim și lor că Hristos a Înviat și că moartea a fost omorâtă, iar Viaţa din nou a ieşit biruitoare.
Iar dacă mergem cu un adevărat scop creștin la cimitire, atunci acolo vom reuși în sfârșit să ne mai ordonăm și gândurile împrăștiate, vom obține și o înțeleptire a sufletului. Căci cimitirul este un loc cu mult mai multă înțelepciune, decât toate sălile de lectură ale bibliotecilor. Până în ziua când pământul se va deschide pentru a lua ceea ce-i apaține, cimitirul trebuie să fie un loc de rugăciune și reflecție spirituală.
Îar în zilele sărbătorilor de Paști cimitirele ar trebui să fie și un loc de comemorare a bucuriei faptului că puterea morții a fost zdrunciunată de Învierea Lui Hristos și că reîntâlnirea noastră se apropie.
Hristos a Înviat!Episcop Ioan (Moşneguţu)
http://ioanmosnegutu.info/
