Cei care au o stare de mânie şi de tulburare şi forţează situaţiile ca să aducă, chipurile, bunătate şi linişte sufletească în lume, se aseamănă cu vântul puternic care loveşte şi ameninţă marea cu valuri înspumate, pe care le ridică, chipurile, spre a o linişti, dar făcând astfel, afundă corăbiile atât în larg, cât şi în port.
Să nu dorim să liniştim, chipurile, pe alţii, dacă noi înşine nu avem liniştea lăuntrică, a sufletului. Nici să aşteptăm duhovnicul nostru să ne vorbească cu blândeţe, dacă nu ne vom împăca mai întâi lăuntric cu omul pe care l-am rănit sau nedreptăţit, atunci când există posibilitatea să-l aflăm. Nici să folosim îndreptăţiri în mărturisirea noastră, pentru că acestea vor deveni îngreunări pentru conştiinţa noastră.
Pe cel foarte smerit şi sensibil nu trebuie să insistăm să-l mustrăm cu asprime, deoarece se poate încărca cu mai multă greutate decât a greşit, iar astfel va fi în primejdie să se încovoaie.
Pe cel egoist şi încăpăţânat nu trebuie să insistăm să-l smerim prin cuvinte, ci prin rugăciune şi smerenie, căci dacă vom insista, acela se va înspuma, iar noi ne vom obosi, vom transpira şi ne vom mâhni.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, p. 154)
