În această perioadă de urcuș duhovnicec, este necesară o intensificare a misiunii mănăstirilor, ca mărturie adusă pentru drepta credinţă, dreapta vieţuire şi pentru ajutorarea oamenilor care au nevoie de un sfat bun, de o lumină pentru viaţă şi de o încurajare. Este o vreme în care noi trebuie să îmbinăm cuvântul luminos cu fapta bună şi să aducem mărturia iubirii lui Hristos în lume, pentru că Hristos lucrează prin Trupul Său tainic, prin Biserică.Monahismul nostru trebuie să aibă o singură direcţie. Este suficient numai atât: să fii monah şi să trăieşti ceea ce este al tău, adică să trăieşti în acea tensiune lăuntrică de vorbire şi de înfăţişare înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc,un monah trebuie să trăiască permanent prezenţa lui Dumnezeu, iar această stare lăuntrică nu o avem din când în când sau numai când ne închidem şi ne rugăm ori numai când facem misiune, ci trebuie să ne străduim să o avem permanent.
Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui, prin faptul că el se prezintă înaintea lui Hristos purtându-i în inima sa pe toţi ceilalţi. Monah cu adevărat este acela care reuşeşte să-i cuprindă în inima sa, cu dragostea sa, pe toţi cei din jur, întreaga lume. Şi iată, atunci, într-o astfel de inimă largă şi lucrătoare, se lucrează mântuirea lui, dar şi mântuirea întregii lumi; atunci se întâlnesc şi omul de rugăciune, şi misionarul.Ne-am îmbrăcat în negru, dar avem calitatea de profeţi, care anunţăm prin mărturisire, asemenea vestalelor, venirea zilei a opta, a timpului prezentului lui Dumnezeu, care este starea angelică. Noi nefiind îngeri, anunţăm starea aceea angelică când nimeni nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu. De vreme ce ne-am angajat la viaţa monastică, ne-am angajat la nişte rigori, aşa cum ne-a vestit Hristos Care spune că «în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi Eu am biruit lumea». Monahul nu schimbă faţa lumii prin ceea ce face, ci prin ceea ce este, prin faptul că existăm într-o lume care este o vale a plângerii şi un pustiu care este din ce în ce mai arid. Monahul este un om care se pocăieşte nu doar pentru sine, ci şi pentru alţii. Şi nu se roagă doar pentru sine, ci şi pentru alţii. Fără pocăinţă nu este mântuire. Dascăli ai pocăinţei au fost cei care au organizat viaţa lor ca viaţă de pocăinţă sistematică. De aceea, însemnele călugărului prin ele însele arată vocaţia călugărului ca om al pocăinţei.
Pentru a se uni cu Hristos, monahul este dator să se lepede continuu de lume. El însă nu uită de sufletele celor din lume, deoarece monahul, pe lângă datoria de a se îngriji de mântuirea sa, are şi slujirea faţă de lume - de a se îngriji de mântuirea tuturor. Venind din lume şi trăind, ca monah, într-o societate globalizată, el trebuie să facă faţă unor presiuni noi, în comparaţie cu perioada clasică a monahismului: „Societatea postmodernă solicită omului să se afirme cu orice preţ, căutând să ajungă cât mai sus pe scara socială, din punct de vedere economic, politic, cultural etc. Aceasta conduce, în mod indirect, la negarea identităţii duhovniceşti a omului, a chemării la smerenie şi la dragoste jertfelnică, până la negarea vădită a apartenenţei religioase, a apartenenţei la o cultură şi o civilizaţie creştine, la un neam creştin“. În mod deosebit, viaţa monahală este o lumină, o călăuză pentru viaţa Bisericii, aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care numeşte mănăstirea un liman de linişte, de rugăciune, de trăire şi de bucurie duhovnicească.
Mănăstirea nu este o simplă comunitate de reflecţie, ci o comunitate care trăieşte prezenţa lui Hristos şi care o reflectă apoi în jur. Mănăstirea are mai intens decât parohia dimensiunea eshatologică.Monahul sfinţeşte natura umană însăşi şi devine astfel un reper spiritual, far călăuzitor pentru cei din jurul său. Monahul poartă în inima sa ca pe un tezaur de mare preţ pe toţi oamenii pe care îi aduce la Dumnezeu şi îi aduce lui Dumnezeu în chip euharistic. Viaţa lui devine o lumină ce are o profundă dimensiune eclesială şi liturgică în acelaşi timp. Trăirea monahală fiind hristocentrică, cu accentul pus pe Euharistie, ca semn al comuniunii noastre cu Dumnezeu, duce la o mai mare apropiere între noi şi Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi la o aprofundare conştientă şi liberă a demnităţii umane, demnitate restaurată ontologic prin Jertfa şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.Gândul morţii ce îi este pus înainte spre amintire monahului nu trebuie înţeles doar ca o strâmtorare, o frică de pedeapsa celor rele. Gândul morţii trebuie înţeles ca frica cea dreaptă a monahului de a rătăci, de a se înşela, de a trăda alegerea pe care a făcut-o în mijlocul bisericii, de a se trăda până la urmă pe el însuşi în dorul său cel mai adânc, în alegerea sa cea sfântă de a urma Domnului, de a se lupta cu patimile ce întunecă sufletul.
Gândul morţii este oglinda în care se descoperă râvna sau delăsarea monahului pentru trăirea voii lui Dumnezeu, este cumpăna ce descoperă măsura luptei celei bune cu deşărtăciunea multor griji, a multor plăceri şi râvniri. De aceea, pocăinţa monahului nu este aprinsă în suflet doar de frica de a păcătui, cât mai ales de nădejdea că, lucrând voia lui Dumnezeu, îl are ajutător şi luminător sufletului pe Cel căruia i s-a încredinţat, pe Cel ce îi cunoaşte nu doar neputinţa şi gândul plecat spre rău, ci şi dorul cel mai adânc, suspinul nespus şi căutarea cea bună. Făgăduinţei în slujba tunderii sale în monahism îi urmează rugăciunea ca Dumnezeu, Cel ce a zis "mai degrabă va uita mama pe fiii săi, decât te voi uita Eu pe tine", să se facă pentru noul monah "zid tare împotriva vrăjmaşului, piatră de răbdare, pricină de mângâiere, dătător de tărie, dăruitor de suflet bun, împreună-nevoitor în bărbăţie, împreună culcându-Se şi împreună sculându-Se cu tine, îndulcind şi veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Duh. Monahul rămâne nădejdea umanităţii, mai ales în aceste vremuri de criză spirituală şi de abis secularizant, pentru că el descoperă măsura omului adevărat, şi anume, a omului îndumnezeit, a omului sfinţit, a omului chip al lui Dumnezeu. Este nevoie astăzi de a redescoperi aceste valori sacramentale şi liturgice, care au făcut ca monahismul să fie de-a lungul vremii o elită duhovnicească ce a apărat Biserica în vremuri de încercare şi care a creat, de altfel, o spiritualitate centrată pe Evanghelia Domnului Hristos şi pe slujirea aproapelui. Monahul este ochiul lumii îndreptat spre Dumnezeu, iar lumina pe care Acesta o dă monahului o trimite deopotrivă şi lumii.Viaţa spirituală din mănăstire trebuie să se răsfrângă într-o viaţă pastoral-misionară, pentru că monahii nu s-au retras în mănăstire ca să se mântuiască singuri, ci pentru a se ruga pentru întreaga lume, pentru a purta greutatea celor care n-au timp şi au nevoi de mult sprijin. Ce valoare are o mănăstire pentru spiritualitatea ortodoxă, ce folos au rugăciunile permanente, statornice, continue, de ziua şi de noapte, pentru viaţa bisericească, ne dăm seama foarte uşor dacă ne gândim că Dumnezeu are cu fiecare dintre noi o chemare.
Noi toţi avem o chemare de sus şi vom trece cu bine peste valurile mari din această viaţă dacă reuşim să împlinim întru totul rânduiala monahală. Monahismul este slava Bisericii, iar monahii, așa cum învață Sfântul Grigorie de Nyssa, coama trupului Bisericii, cu adevărat podoabă a capului, pentru că monahii, la fel ca firele părului, sunt morți pentru lume și strălucesc și iradiazălumina lui Hristos. Viața monahală este, în realitate, viața profetică, apostolicăși martirică, și în această dimensiune se încadrează monahismul autentic, ortodox.Sfânta Mănăstire ortodoxă trebuie să fie exemplu și model de viață socială, transparență economicăși legală, de libertate și dreptate. Din sfintele Mănăstiri, în care locuiesc monahi ce se roagăși trăiesc adâncimea și înălțimea vieții în Hristos, trebuie să emane un duh de dragoste, de libertate duhovnicească, de eliberare de orice dependență, o aromă de bună-creștere duhovniceascăși noblețe eclesiastică.Aceste lucruri definesc o Sfântă Mănăstire ortodoxă.
Atunci când îngerii sunt lumină monahilor, și monahii se fac lumină celorlalți oameni.Mănăstirea este izvor de sfințenie, de bine, de adevăr și frumos. Din mănăstire izvorăște tezaurul liturgic și iconografic al bisericii sau cultura fundamentală, originarăa poporului.Misiunea mănăstirii ca mărturie adusă pentru dreapta credinţă, dreapta vieţuire şi pentru ajutorarea oamenilor care au nevoie de un sfat bun, de o lumină pentru viaţă şi de o încurajare. Este o vreme în care noi trebuie să îmbinăm cuvântul luminos cu fapta bună şi să aducem mărturia iubirii lui Hristos în lume pentru că Hristos lucrează prin Trupul Său tainic, prin Biserică şi în mod deosebit viaţa monahală este o lumină, o călăuză pentru viaţa Bisericii, aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur care numeşte mănăstirile un liman de linişte, de rugăciune, de trăire şi de bucurie duhovnicească. În obște, toate sunt în comun: locuința, hrana, munca, rugăciunea, ostenelile, grijile, luptele, reușitele. Călăuzitor și Părinte duhovnicesc al monahilor din obște este egumenul. Definitoriu este îndemnul către egumen consemnat în Tipicul Sfântului Athanasie Athonitul: ”Vei veghea ca toate să fie de obște între frați și neîmpărțite și nimic să nu fie în parte al cuiva spre stăpânire proprie, nici măcar un ac, nici trupul sau sufletul tău, nici orice altceva, ci toate să fie împărțite în dragoste egală tuturor fiilor și fraților și părinților tăi duhovnicești”. Obștea reprezintă societatea creștină ideală, unde nu există deosebire între al meu și al tău, ci toate au ca scop cultivarea cugetului obștesc și a duhului frățesc. Un loc predominant în obște îl au ascultarea fiecărui frate față de egumen și față de obște, iubirea de frați, reciprocitatea și primirea de străini.
După cum arată Cuviosul Teodor Studitul, în ultimă analiză, întreaga societate a credincioșilor este datoare să fie o Biserică chinovială. Acest lucru, de altfel, îl dictează și duhul chinovial al Bisericii Ortodoxe. Obștea monahală constituie cel mai consecvent efort pentru realizarea acesteia.În viețile monahilor creștinul vede pilde de oameni care au luat în serios credința creștinăși s-au legat pe ei înșiși să parcurgă calea la care este chemat orice om. Nu toți au ajuns la desăvârșire. Însă toți au făcut eforturi și au ajuns până la o anume treaptă. Nu toți au avut aceiași talanți. Însă toți au lucrat ca slugi bune și credincioase. Pilda lor nu este propusă totdeauna spre imitare întocmai, mai ales din partea mirenilor. Constituie însă un prețios punct de reper în urcușul către desăvârșire, care este comun tuturor și culmineazăîn desăvârșirea lui Dumnezeu.Dacă monahul va fi un rugător pentru întreaga lume, celelalte vor decurge de la sine. Până unde merge această implicare, nu sunt limite, ci doar atât cât el să nu ajungă să se vatăme, ci să rămână în continuare o făclie care arde şi se topeşte pe sine ca o jertfă vie adusă lui Dumnezeu.Omul secularizat nu percepe prezenţa lui Dumnezeu în lume şi în viaţa sa personală. De asemenea, el nu înţelege necesitatea, eficacitatea şi utilitatea rugăciunii sau a vieţii spirituale. I se pare că timpul dedicat rugăciunii este timp irosit, un timp care nu este bine utilizat deoarece nu produce nimic vizibil şi imediat. Dimpotrivă, pentru călugări, timpul rugăciunii, departe de a fi timp irosit, este timp înveşnicit, timp în care intră veşnicia şi care conduce către veşnicie, spre viaţa eternă a Preasfintei Treimi şi spre comuniunea sfinţilor din ceruri. Rugăciunea are o mare putere de transfigurare şi înnoire a vieţii. Ea aduce pe om în sine şi pe oamenii rugători în comunitatea Bisericii. Ea uneşte pământul cu cerul, uneşte pe oamenii de pe pământ cu sfinţii din ceruri, pe cei ce vieţuiesc în trup cu sufletele celor trecuţi la cele veşnice. Rugăciunea este curăţitoare de păcate şi patimi, este izvor de sfinţenie, de pace şi bucurie personală şi socială.
În pofida tuturor dificultăţilor din trecut şi de astăzi, mănăstirile, prin experienţa duhovnicească acumulată, consemnată mai ales în paginile Patericului şi ale Filocaliei şi păstrată vie în comunităţile zidite pe ascultare, asumarea sărăciei personale şi a curăţiei trupeşti şi sufleteşti, sunt repere luminoase şi izvor de putere spirituală pentru misiunea Bisericii în societate.
Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu.
Prin harul lui Dumnezeu
+PETRU, EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI
