Așa am ajuns în Nepal: aflând de la un părinte athonit că un fost preot hindus a descoperit Ortodoxia căutând sincer adevărul. Shubhas este acum catehumen împreună cu soția și cei doi copii și urmează să primească și botezul. L-am sunat și am hotărât să îi fac o vizită. Aș îndrăzni să spun că Nepalul a fost o experiență traumatizantă. Un prieten mă avertiza să nu fiu ridicol relatând imensa încărcătură demonică pe care am resimțit-o la tot pasul. Recunosc că nu am reușit să mă ”detașez” și să privesc această țară exclusiv din punct de vedere ”cultural”. Nici nu se poate. Idoli în sensul cel mai propriu sunt venerați peste tot. Oamenii li se închină și le aduc jertfe ghirlande de flori, prafuri colorate și mâncare. Shubhas locuiește cu chirie și a sudat peste zeii așezați de proprietar pe poarta casei o tablă cu semnul sfintei cruci bătut în relief și vopsit cu roșu…
Văzut din avion, Nepalul este minunat. Pe toată granița de nord a țării se întind maiestuoși munții Himalaya. Ajuns jos lucrurile se văd însă și din altă perspectivă. Capitala Kathmandu, extrem de aglomerată, dar sigură pentru turiști, are fără îndoială alte standarde privind poluarea și curățenia decât cele europene… Din fericire, aerul e plin de mirosul bețișoarelor aromate, arse ca ofrandă zeilor. Locuitorii se îmbracă cu haine în culori vii, dar desăvârșit armonizate, iar asta înviorează și dă strălucire orașului.
Încă din prima zi, Shubhas și-a făcut datoria de gazdă și m-a condus spre atracția turistică principală a capitalei: Piața Durbar, din centrul istoric. Arhitectura vechilor temple este deosebită, dar atmosfera era cumva apăsătoare. Frumosul acela este doar unul exterior, întocmai ca al unui trup neînsuflețit. Bucură ochii, dar nu și inima. Acolo lipsea adierea Duhului Sfânt. Nimic din toate acele frumuseți nu erau închinate Dumnezeului Celui Viu.
Spre marea mea surpriză, în mijlocul Pieții Durbar, sit declarat de UNESCO ca aparținând patrimoniului cultural mondial, se plimba liniștită… o vacă. O femeie a venit și i-a dat să mănânce ceva, cred că porumb. Fiind un iubitor al animalelor, priveam scena cu simpatie. Am crezut apoi că vrea să o mângâie, dar femeia a atins-o cu mâna și i s-a închinat cu evlavie. Cred că m-am schimbat la față, pentru că Shubhas a ținut să precizeze, cu un zâmbet în colțul gurii: ”La noi vacile sunt foarte fericite. Fiind animale sfinte, lumea le venerează, iar ele fac ce doresc. Dacă omori o vacă, poți să ajungi la închisoare”.
Pentru că era prânzul, Shubhas mi-a propus să mâncăm ceva. Am intrat într-un restaurant. I-am spus că voi mânca ce mănâncă și el, așa că am primit o porție mare de orez și separat niște sosuri foarte picante. Într-un colț al restaurantului trona la loc de cinste un idol cu gura plină de orez proaspăt gătit. Am încercat să ignor asta, am făcut semnul sfintei cruci peste mâncarea condimentată și am mâncat, însă cu lacrimi în ochi la propriu… ”Mănânc și plâng. Mănânc!”…
În afară de nenumăratele zeități hinduse, multe din animale și chiar anumiți pomi se bucură de o venerație specială. Niciodată nu am conștientizat mai pregnant că zeii neamurilor sunt demoni. Mult adevăr grăia Sfântul Nicolae Velimirovici când spunea că ”răsăriteanul a rămas doar cu duhurile rele, care îi fac rău și pe care trebuie să le îmbuneze cu jertfe în fiecare zi”.
Într-una din ultimele zile în Nepal, Shubhas m-a luat la templul Pashupatinath, locul unde sunt incinerați credincioșii hinduși din Kathmandu. Pe malul râului câteva cadavre ardeau pe rug în prezența familiilor. Fumul era de nerespirat. Pe unul din morți, care nu era ars complet, tocmai îl întorceau cu o vergea de fier. Urmau să îi zdrobească apoi craniul și oasele mari cu un ciocan și să arunce cenușa în râu, unde toți se scaldă pentru binecuvântare. N-am mai putut să stau. Nu am făcut nici o fotografie. În locul acela sufletul este copleșit de presiunea diavolească din jur și se zbate să scape. Văzându-mă atât de agitat, Shubhas mi-a zis: ”E o țară demonică, trebuie multă rugăciune!”. Acasă cel dintâi lucru am simțit nevoia să mă spăl și să îmi spăl și pantofii. Îmi reveneau obsesiv în minte cuvintele Mântuitorului: ”…ieşind din acea cetate scuturaţi praful de pe picioarele voastre”. Doamne, luminează cu lumina neînseratei Tale străluciri și acest colț de lume!
Shubhas are 37 de ani și s-a născut în Syangja, Nepal. Este căsătorit cu Kamala și are doi copii, Shirish (15 ani) și Asma (13 ani). Ca membru al marii caste a brahmanilor, combaterea creștinilor a făcut parte din educația lui. ”Am căutat punctele slabe ale Sfintei Scripturi, dar ea mi-a arătat punctele slabe ale mele”, mi-a mărturisit. Budismul îl cunoștea foarte bine, studiase și Coranul, dar atunci când L-a descoperit pe Hristos a înțeles că a găsit Adevărul. Asta s-a întâmplat în primă fază prin intermediul baptiștilor. Convertirea sa la creștinism a însemnat însă pentru el și o jertfă imensă. Ca preot hindus, avea o poziție socială privilegiată, prieteni sus-puși și o influență deosebită în foarte multe medii. Toți trebuiau să i se închine până la pământ, cu excepția mamei și a tatălui său. ”Acum nu mi se mai închină nimeni, dar măcar nici eu nu mai trebuie să mă închin în fața părinților…”, mi-a spus odată Shubhas râzând. Părinții l-au renegat, prietenii l-au părăsit, toată lumea i-a întors spatele. Toți îl desconsideră și îl disprețuiesc. Izolat și lipsit dintr-odată și de orice mijloace materiale, a făcut eforturi mari să-ș i poată întreține familia.
Ca pastor baptist, a făcut multă misiune, convertind și botezând, dar avea sentimentul că undeva, ceva este artificial. În căutarea sa sinceră, a descoperit Ortodoxia prin intermediul unui blog al unui grec din Salonic. A luat legătura cu el și i-a cerut ceva de citit. A primit Filocalia tradusă în engleză. Asta a fost a doua mare revelație pentru Shubhas. Apoi a aflat de Sfântul Munte. A făcut un efort deosebit și a ajuns în Athos. A vizitat mai multe mânăstiri. Dintre toate, Vatopedul i-a rămas la inimă.
Mai târziu, Părintele Serafim Bell din Statele Unite a aflat de la părinții vatopedini istoria lui Shubhas. Cu multă râvnă, a plecat în Nepal și l-a vizitat. L-a făcut catehumen, a mers cu el să cunoască pe mulți dintre creștinii pe care Shubhas îi convertise și care doreau să afle despre Ortodoxie și s-a străduit să obțină pentru el posibilitatea de a studia teologia în America sau în Rusia. Lucrul acesta s-a dovedit extrem de greu de împlinit, însă Shubhas, după 5 ani de așteptări, nu deznădăjduiește. Acum are o școală primară pentru copiii săraci și a luat și câțiva orfani de pe stradă, pe care îi crește alături de familia sa.
Dorința lui cea mai arzătoare este să‑L propovăduiască pe Hristos poporului său, pe care îl iubește și pentru care plânge și se roagă.
Silviu‑Andrei VLĂDĂREANU
sursa lumeacredintei.com/
