Slujitorii și credincioșii, deși trăiesc în lumea aceasta, sunt cu gândul la viața de apoi. Traiul pe pământ este o pregătire pentru veșnicia cerească, alături de Dumnezeu.
Și atunci când guști din cele dumnezeiești, cele cotidiene nu mai par atât de dulci și seducătoare.
Deși în viața aceasta râvnim multe și mărunte, toate reprezintă doar mijloace de a întreține și desăvârși viața sufletească.
E adevărat că o bună parte din omenire trăiește fără de Hristos, dar preoții și credincioșii nu ar trebui să renunțe la El de dragul duhului vremii. Misiunea noastră, a mirenilor și a slujitorilor deopotrivă, este să contribuim la schimbarea lumii acesteia, deci la îndreptarea către Hristos. Să le arătăm calea, care nu poate fi decât prin Biserică, și să fim modele trăitoare ale Evangheliei.
Cei care simt că nu pot trăi în lume, se retrag la mănăstiri, mergând cu gândul că au murit pentru lumea aceasta de dragul alteia, în schimb muncind și rugându-se pentru toată lumea.
Alții, cei mai mulți, nu vor să plece din lume, vor să trăiască cât mai mulți ani și plini de fericire.Această fericire o văd în familie, bunăstare, călătorii, distracții...
Pentru firea creștinească fericirea e să simtă că încă din veacul acesta gustă din cele dumnezeiești.
Astfel, unde este inima noastră, acolo e și fericirea, averea, bunăstarea noastră.
Și dacă cei fără Hristos le caută mai mult pe cele exterioare și trecătoare, în care, de altfel, investesc toată viața, creștinii caută să-și zidească sufletul, râvnind să ajungă de la chipul la asemănarea cu Dumnezeu.
Prin cele trăite în Biserică dobândim alți ochi, prin urmare altă atitudine față de cei din jur. Aici învățăm să iertăm, să ne smerim, să iubim vrăjmașii... lucruri de neînțeles și chiar imposibile în acceptul laic.
„Asta ține de dragoste: a privi la om și a vedea în el o frumusețe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viața a făcut din el, a săvârșit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit, și totodată minunarea că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată: dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să-l îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.” (Mitropolitul Antonie de Suroj).
Concluzionând, am putea spune că nu preoții trebuie să tindă spre a se asemănă cu lumea, care e atât de diferită, ci lumea trebuie adusă la viața și trăirea adevăraților slujitori ai Bisericii.
Și dacă mai avem preoți nevrednici, să ne rugăm ca Dumnezeu, prin pocăință și stăruind în virtute, să-i îndrepte, iar pe alții, să-i naștem și să-i creștem mai buni, deci vrednici!
Preot Octavian MOȘIN
