În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.
Orice cuvânt am spune ca să tâlcuim într-un fel sau altul Naşterea Maicii Domnului, ar fi prea puţin. Nici Privegherea de aseară, care a durat suficient de mult, nici slujba în sine nu fac altceva decât să ne întărească gândul că în taina lui Dumnezeu e greu să mergi. Eşti ca în pădurea aceea minunată de aur şi de argint din basmele româneşti, în care, pe măsură ce te afunzi, descoperi că e tot mai adâncă şi tot mai luminoasă, şi tot mai plină de minuni.
De aceea poate că astăzi n-ar fi rău să ne oprim asupra unui singur lucru din momentul acesta mare al Naşterii Maicii Domnului, cea prin al cărei cuvânt de răspuns la chemarea Arhanghelului Gavriil – „Fie mie după cuvântul tău, în pace…” – a făcut cerurile să se deschidă şi să se apropie iarăşi de pământ.
După căderea lui Adam nu exista decât o singură posibilitate. Înainte de căderea lui, putea şi omul să se urce la cer. Dar după aceea numai cerul putea să se coboare la om, pentru că omul ajunsese prea îndepărtat de Dumnezeu ca să mai creadă că poate urca până la El. Şi aceea care s-a făcut scară şi chivot, povară şi turn, lumină şi colimvitră binecuvântată a venirii lui Hristos, aceea este astăzi prăznuită întru Naşterea sa.
În fond, astăzi este duminica bunicilor. Să nu vă minţiţi! Pentru că astăzi prăznuim, într-un fel sau altul, harul dăruit lui Ioachim şi Anei, curajul lui Ioachim şi răbdarea Anei, doi oameni trecuţi bine de vârsta de cincizeci, şaizeci de ani… Dacă i-ai spune unui medic că o femeie e însărcinată la şaizeci de ani, ar împuşca-o! „N-are voie! Nu intră în canoanele ştiinţifice. Genetic, nu-i corect! Se va naşte un monstru!…” Ei, iată, nu-i chiar aşa. Femeia asta cu răbdare a aşteptat împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu.Vreau să vă povestesc ceva. Gândiţi-vă! Astăzi este Duminica bunicilor lui Hristos. Vrem-nu vrem să recunoaştem, a avut bunici Hristos. Se poate că de aici şi dragostea copiilor către bunicii lor, dintr-aceea că, într-un fel sau altul, ei identifică laolaltă cu Hristos că e important să ai bunici buni, ca să ai părinţi buni. Pentru că educaţia copiilor începe cu douăzeci de ani înainte de naşterea lor: cu educaţia părinţilor. Cum să nu fie Hristos mulţumitor lui Ioachim şi Anei, care I-au dăruit o Maică atât de binecuvântată, cum e Fecioara Maria?! Nu le-a fost uşor. Sigur, nu existau problemele economice de acum. Nici nu se punea problema că dacă ai mai mulţi copii, sărăceşti, ca acum. Nici nu existau astfel de lucruri, drăceşti, de ucidere a copiilor. Despre avort nici nu se discută măcar în Scripturi, pentru că era atât de interzis, încât nici măcar pomenirea numelui nu se făcea în Cărţile Legii. Să ştiţi, evreii aveau un cult al cuvintelor. Şi aşa cum numele lui Dumnezeu – Iahve – nu-L pomeneau decât foarte rar, tot aşa şi cuvintele mizere, pe care noi astăzi le folosim pe tot locul, n-o să le vedeţi pomenite în Scriptură, pentru că nu au ce căuta acolo.
Ei bine, oamenii aceştia au aşteptat o viaţă întreagă să primească şi ei copii. Şi unul, şi celălalt erau drepţi înaintea lui Dumnezeu. Făceau minuni în mijlocul poporului. O poveste a vieţii lui Ioachim relatează că, de exemplu, acesta vindeca oameni. Iar Ana nu era nici ea lipsită de bucuriile acestea ale unei soţii a unui om atât de deosebit. Oameni rugători, oameni postitori, oameni care mergeau la Templu, care participau la viaţa liturgică a poporului lui Israel. Şi atunci… „Cum n-au copii?!”, şi-au pus întrebarea evreii, care socoteau întotdeauna că familiile care n-au copii sunt blestemate.
La noi e invers. Dacă ai prea mulţi copii, socoteşte lumea că eşti dus un pic, că eşti o ţâr’ blestemat. Dar dacă reuşeşti să nu ai copii decât atunci când îţi calculezi cu calculatorul, cu şublerul, atunci lumea te crede deştept. Ei, deşteptăciunea nu-i chiar asta!
Ioachim, sătul oarecum de lipsa copiilor în viaţa lor, face un lucru extraordinar. Domnule, e un om curajos! Pleacă de acasă şi – ne spune Evanghelia apocrifă a vieţii Maicii Domnului – spune următoarele cuvinte: „Să trăiască Domnul Dumnezeul meu! Mă voi retrage în pustiu şi voi sta şi nu voi mânca nimic, ci numai mă voi ruga şi voi plânge, până când Dumnezeu va da roadă pântecelui soţiei mele”. Punct! Putea fi o zi, puteau fi 40 de zile, putea fi un an, puteau fi o mie de ani. Iată! Ioachim forţează mâna lui Dumnezeu să facă minuni. Ce mult Îi place lui Hristos să fie forţat să facă minuni, la modul acesta!
Ioachim, bărbat desăvârşit, rămâne acolo departe şi şade până la o vreme, când i se arată îngerul Domnului şi-i zice: „Du-te, intră în cetate, fii împreună cu soţia ta şi va prinde prunc!”
Nici măcar nu se îndoieşte Ioachim. Vine şi, într-adevăr, Ana rămâne însărcinată. Dar Ioachim face şi altceva. Iarăşi fuge în pustiu, şi zice: „Voi sta aici numai cu pâine şi cu apă până ce Dumnezeu va da semn că, într-adevăr, pruncul mişcă în pântecele soţiei mele”.
Şi a stat Ioachim timp de câteva luni bune numai pe pâine şi apă, până când copilul a început să mişte în pântecele Anei. Ce curaj! Ce curaj! Să forţezi mâna lui Dumnezeu să-ţi dea darul! Dar cât de mult Îi plac lui Dumnezeu lucrurile acestea! Închipuiţi-vă cum Se va fi uitat Hristos la bunicul Lui, Ioachim! Eu nădăjduiesc că l-a văzut, şi cred că l-a văzut, că Maica Domnului era copilă când L-a avut pe Hristos. Vă daţi seama cu ce ochi miraţi s-a uitat la el şi i-a zis: „Măi, cum M-ai forţat tu să vin din Împărăţia Cerurilor să Mă întrupez pe pământ, pentru că Mi-ai dăruit o mamă atât de binecuvântată, încât ea însăşi L-a forţatpe Tatăl s-o umbrească în Duhul Sfânt şi să Mă dăruiască pe Mine lumii…”
Vedeţi, poate că de aceea Hristos Domnul pune foarte mare accent de fiecare dată pe curajul mărturisirii. Numai că nu ne zice: „Măi, fraţilor, Împărăţia lui Dumnezeu nu-i a bălălăilor şi a mutalăilor!…” Ioachim nu zice: „Doamne, dacă-mi dai – bine; dacă nu-mi dai – iară-i bine”. Nu. „Doamne, dă-mi! Nu pentru că merit, ci pentru ca să se slăvească Numele Tău în mijlocul poporului lui Israel.” Şi se spune că a fost uimire mare în mijlocul poporului lui Israel, pentru că femeia aceea, Ana cea bătrână, a născut pruncă pe care, mai mult decât atât, socotind-o darul lui Dumnezeu, a închinat-o Templului. Nu-i lucru puţin acesta.
Noi ne închinăm copiii câte unei meserii. Nici nu schelălăie bietul bine când iese şi deja-i doctor, matematician, inginer, astronaut – ştiu eu – , popă, dacă-i fiu de popă… Vă daţi seama? Toţi i-au pus pecetea, că-i musai să fie popă… O meserie mai mare decât alta. Era la grădiniţă una mică odată şi am întrebat-o: „Măriucă, ce ai să te faci, tată, când ai să fii mare?” „Fizician atomist.” Ce-i aia nici nu ştia copila aceea de la grupa mică, dar i se pistonase în cap ce trebuie să se facă.
Puţini dintre noi mai suntem atenţi că la Taina Botezului, după ce copilul este botezat, după ce este miruns, la îmbisericire, preotul ia pruncul în braţe şi merge cu el în dreptul icoanelor Mântuitorului şi Maicii Domnului. Pentru că esenţial pentru un om nu este să intre într-o casă, nu este să intre într-o profesiune, ba, uneori, nu este important nici că intră în neam. Important este că poţi să dăruieşti un copil Bisericii, că poţi să-l dăruieşti lui Hristos, Cel Care ţi l-a trimis, că poţi să-l dăruieşti Cerului, de unde a venit prin harul lui Dumnezeu. Să ştiţi: până astăzi, copiii sunt, poate, singurele scări curate de unire între cer şi pământ, câtă vreme avem conştiinţa că sunt darul lui Dumnezeu şi că ne sunt daţi ca să ne aducem aminte de Dumnezeu în mijlocul nostru. Căci prezenţa oricărui copil în mijlocul unei comunităţi schimbă pământul, îl încercuieşte, îl face plin de fluturaşi, de norişori. Copilul reinventează o lume a lui în care, dacă nu încăpem, suntem nemernici, înseamnă că n-avem loc nici în Împărăţia lui Dumnezeu.
Iată dar, duminica aceasta, de departe, e duminica bunicilor. Vrem-nu vrem să recunoaştem, noroc că oamenii aceştia s-au zbătut o ţâră să aibă copii, chiar bătrâni fiind, de dragul de a oferi mai apoi pe fecioara lor lui Dumnezeu din Ceruri, pentru ca Hristos Domnul să Se întrupeze în mijlocul nostru.
Să nu vă închipuiţi că ar fi apărut altfel decât cu luptă, cu post şi cu rugăciune o fecioară de talia Maicii Domnului. Sunt mulţi care se îndoiesc asupra fecioriei ei, mai cu seamă după naştere. Sunt mulţi care îi pun în cârcă lucruri unele mai urâte decât altele. Dar cine n-a gustat din Trupul şi Sângele lui Hristos n-are cum s-o înţeleagă pe Fecioara Maria, care Îi dăruieşte Fiului ei, în primul rând, trup şi sânge, pentru că altfel n-ar fi avut de unde lua. Când am ridicat potirul astăzi şi am zis: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”, sigur că am arătat Trupul şi Sângele lui Hristos, dar potirul nu semnifică altceva decât pe Maica Domnului, cea care I-a dăruit lui Hristos trupul şi sângele necesar trăirii în mijlocul nostru, întrupării în mijlocul nostru. De aceea e mare Maica Domnului, pentru că Hristos o face mare, pentru că Hristos îi acordă dragostea Lui şi toată bucuria Lui.
Vedeţi, în Evanghelia de astăzi, cea de-a doua Evanghelie, la un moment dat Hristos intră într-o casă, ca toate casele din lume. Este întâmpinat de oamenii casei, ca în toate casele din lume. Se pune Hristos la masă şi începe să vorbească despre Împărăţia lui Dumnezeu. Maria, alta decât Maica Domnului – să n-o confundaţi niciodată! – şade la picioare şi ascultă cuvintele lui Hristos. Marta se agită. O fi făcând acolo o omletă, ştiu eu, trebuie să fi găsit evreica ceva de pus pe masă, că sunt bune la bucătărie. S-a agitat, a transpirat, a pregătit cuptorul, au curs apele pe ea… Hristos se arată a glumeţ. Glumeşte cu Marta. Lumea crede că o ceartă: „Marto, Marto, te-ngrijeşti şi pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; Maria partea cea bună şi-a ales-o, care nu se va lua de la ea”. Ia uite cum o ceartă Hristos pe Marta! ar spune unii. N-o ceartă! Staţi liniştiţi! Glumeşte. O fi învăţat de la bunicii Lui, Ioachim şi Ana, care erau cunoscuţi drept hâtri în Israel, cum ne spune cartea despre ei. Ce-i zice? „Marto, ce te agiţi atâta? În fond, trebuie o bucată de pâine şi un pahar cu apă… Dar dacă te-ai dus şi ai făcut masă, ai pierdut ceea ce Maria a câştigat: cuvintele vieţii veşnice”.
Este mare diferenţă să-I slujeşti lui Hristos tot agitându-te, transpirând, făcând tot felul de lucruri. Uitaţi-vă la pomenile noastre. Măi, munceşte biata văduvă rămasă în viaţă, de gândeşti că-i musai să se mute lângă mort, sau invers, văduvul să se mute lângă nevastă-sa. Şi atât aleargă în toate părţile, când, de fapt, până la urmă, fie vorba-ntre noi, pomana rămâne tot aceea pe care o faci cu amărâtul, aruncându-i, cine ştie, odată, în glumă, 1.000 de lei, sau 500 de lei, sau 10.000 de lei, pomana având valoarea ei, fără-ndoială, dar mult mai de preţ fiind să fii atent la cuvintele vieţii veşnice, pe care moartea respectivă te învaţă să le vezi în altă parte.
Vedeţi ce taină este Maica Domnului? Aproape că ne simplifică viaţa. Ce zice femeia aceea? „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt!” Măi, aproape că-i un pic jenant să vorbeşti despre pântece şi sâni în faţa unui bărbat de talia lui Hristos. Şi totuşi! Câtă curăţie în icoana aceasta!…
Noi ne tot ascundem să abordăm asemenea lucruri. Şi aţi văzut, în ultima vreme, prin şcoală, cum copiii sunt obligaţi, sărmanii, să facă tot felul de educaţii sexuale, cum să n-aibă copii – nu cum să se păstreze şi să aibă copii, nu cum să se ţină sănătoşi la minte şi la trup, ca să poată da naştere unor copii sănătoşi… Şi imediat ne înroşim. Dacă ar trebui să predea un preot în şcoală educaţie sexuală, s-ar bâlbâi tot, că doar popa n-are voie să vorbească despre aşa ceva! Deşi el este întâiul care intră în casă după naşterea unei femei, deşi el este cel care botează copilul, cel care îl scufundă în colimvitra aceea – care seamănă cu un pântece, până la urmă. Acesta este rostul naşterii. Colimvitra aceea, cristelniţa în care-l botează pe copil, e pântecele Bisericii, din care-l scoate pe copil, născut din nou din apă şi din Duh la viaţa cea veşnică în Hristos. Ca şi toate celelalte pe care le binecuvântează. Pentru că în Dumnezeu nu există mizerie pusă pe lucruri de felul acesta. Vedeţi ce taină este? Din timpul vieţii o femeie reacţionează şi o preamăreşte pe Maica Domnului. Hristos spune: „Da, aşa este, dar mai fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc”, adică noi.
Suntem identici în fericire cu Maica Domnului. N-avem identitate în sfinţenie. N-avem identitate în mărire. N-avem identitate în jertfa pe care-o pune la bază. Niciodată n-o să putem jertfi ce a născut şi ce a jertfit Maica Domnului, pentru că niciodată nu-L vom naşte pe Hristos. Pentru că, aşa cum spunea cântarea, o dată cu naşterea Maicii, şi inima prin care va străpunge sabia Crucii s-a născut. În mijlocul bucuriei acesteia, marcată de naşterea Maicii Domnului, nu uitaţi că prunca pe care astăzi o prăznuim, cu inimioara ei, aceea mică-mică din cale-afară, abia ticăind, are însemnată înlăuntru şi Crucea lui Hristos, ce-i va frânge inima în două şi o va dărui şi pământului, şi cerului, pentru mântuirea noastră.
E aşa interesantă perioada aceasta din an! Dintr-un punct de vedere, în chip desăvârşit! Doar acum câteva zile am prăznuit c-a murit Maica Domnului şi, iată-ne, acum prăznuim că se naşte. Ce taină ţine în ea Biserica, de vreme ce morţii şi vii se fac una?!… Ce taină ţine în ea Biserica, de vreme ce cei încă nenăscuţi şi cei morţi sunt una în Hristos?! Moartea şi viaţa se fac una în Împărăţia lui Dumnezeu, care este Biserica.
De aceea este duminica bunicilor, pentru că nimeni mai mult decât bunicii n-a dăruit mai multă viaţă şi nu se apropie mai tare de moarte în toate icoanele ce ne stau în sufletul nostru. E în taina bunicilor ceva din taina cerului. M-am tot gândit eu aşa, de ce copiii – ai mei cel puţin – au respect din cale-afară faţă de bunici. Şi-mi explicam în zilele trecute: nu pentru că sunt mai duioşi, că sunt mai tandri, pentru cum se poartă, pentru că le permit orice… Chiar dacă şi-ar face un cuib de berze acolo, în capul bunicii, n-ar zice nimica, sărmana, ea sperând că va putea recupera tot ceea ce a pierdut în copilul pe care l-a scăpat cândva, undeva, printre degete. Devin bunici foarte afectuoşi aceia care au fost răniţi adânc în maternitatea lor şi-n paternitatea lor, în putinţa de a sta mult cu copiii. Şi sunt bunici care stau mult cu nepoţii, în speranţa că recuperează vremea în care n-au stat destul cu copiii lor. Lucrurile nu sunt aşa recuperabile în Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că timpul la Dumnezeu n-are valoare. Şi atunci vă spun: bunicii sunt mai buni întotdeauna decât părinţii, pentru că au în ei mai multă moarte decât viaţă. Şi copilul, care simte primul suferinţa, se apropie mai tare de ei, pentru că ştie că numai dinspre el se poate transfuziona viaţă unuia care nu mai nădăjduieşte aproape nimic.
Să ştiţi că ochii mei au văzut multe la viaţa lor, dar cel mai impresionant moment a fost odată când am intrat cu nepoţica unei doamne – doamna era paralizată, la pat, avea şi un cancer nenorocit, ca toate cancerele, de altfel – şi s-a apropiat nepoţica de patul bunicii şi a început să-i zică rugăciunile.
Atunci veţi fi bunici buni când nepoţii – vă veţi pierde vederea, vă veţi pierde puterea de deplasare – se vor apropia de pat şi vor zice rugăciunile în locul frăţiilor voastre.
Mai este un motiv pentru care o pomenesc mult pe bunica mea, în afară de acela că o chema Maria, Dumnezeu s-o ierte! Cine ştie câte din neam nu or fi fost Maria?!… Vreau să vă mai spun un lucru: în atacul acesta pe care structura occidentală îl duce împotriva Bisericii – de fiecare dată când Biserica încearcă să scoată capul în societate – până şi existenţa mea, ca preot tânăr în Biserică, se datorează bunicilor. Părinţii erau prea preocupaţi şi prea prinşi, săracii, cu conspectarea Scânteii, a raportului la Congresul al XIII-lea, la Congresul culturii şi educaţiei socialiste… Erau prea prinşi în astea ca să ne mai arate cu degetul şi Biserica. Şi apoi, se temeau. Văzuseră pe cei care fuseseră contemporani cu ei făcând puşcărie, fiind bătuţi şi umiliţi pentru Biserică, şi n-ar fi vrut ca şi copiii lor să fie aşa. Dar bunicii, în ascuns, în bibliotecă, au ţinut întotdeauna Scriptura, iar adânc în inima lor au ţinut rugăciunile pe care le-au învăţat, la rândul lor, nu de la părinţi, ci de la bunicii lor.
Dacă vreţi, suntem ortodocşi prin aceea că bunicii şi-au făcut datoria. Avem în picioare o Biserică şi stăm în picioare ca Biserică prin aceea că bunicii şi-au făcut datoria. Este onorant să avem o Biserică plină de bunici şi de nepoţi, de taţi, de mame care-L iubesc pe Dumnezeu! Pentru că, în primul rând, Hristos astăzi prăznuieşte, laolaltă cu noi, pomenirea bunicilor Săi şi a Maicii Sale care se naşte.
Gândiţi-vă astăzi ce bucurie este în ceruri! Noi stăm aşa trişti şi abătuţi pe pământ, că-s toate grămadă peste noi. Dar priviţi dincolo de azur şi gândiţi-vă că astăzi, în vizită la Maica Domnului merge Tatăl Ceresc, Care a ales-o, Duhul Sfânt, Care a umbrit-o, Fiul, Ce S-a născut dintr-însa!… Merg Apostolii, merge Ioan Botezătorul, merg toţi-toţi-toţi sfinţii, de la facerea creştinismului până la sfârşitul veacurilor!
Noi suntem coada închinării, dar stăm la coadă şi, fiind în rând, am prăznuit-o atât cât ne-a îngăduit Dumnezeu s-o facem. Nu-i taină mai mare decât aceasta, că o copilă a mişcat soarele şi a astupat luna şi luceafărul de pe cer a tremurat – cum zice cartea ce vorbeşte despre naşterea ei – şi până şi pasărea ce stătea în dreptul camerei în care năştea Sfânta Ana o clipă a tăcut, pentru că se auzea de sus cântând cerul.
Dumnezeu să ne binecuvânteze laolaltă cu toţi ai casei. Celor care poartă numele Maria, sub orice formă ar fi el – şi în fond, ce femeie nu poartă numele Maria, câtă vreme e mamă sau va fi mamă?!… – ani buni cu rod, nu mulţi, dar bine trecuţi prin Împărăţia lui Dumnezeu, sănătoşi sufleteşte şi plini de harul lui Dumnezeu! Amin.
Capela Spitalului III, 2002
fragment din Praznicar –
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
