Aceasta e nu doar o poveste de Crăciun, ci o poveste de orice zi. O scriu pentru a încuraja copiii și pentru a da speranță oamenilor mari.
L-am văzut pentru prima dată la concertul de colinde susținut la Palatul Parlamentului, de Corul Tronos al Patriarhiei, la mijlocul lunii decembrie, pentru românii de pretutindeni. Am remarcat un băiețel care stătea ca o stană de piatră, cuminte, lângă scenă. Trecuse aproape o oră și el era aproape în nemișcare. Când a urcat pe scenă, am înțeles că așteptase să îi vină rândul. Dar chiar și așa, m-am întrebat de mai multe ori, în acea seară, până să-l aud, cum poate sta un copil căruia îi dădeam vreo 10 ani, atât de cuminte, de pătruns de muzica psaltică ce se interpreta pe scenă, când majoritatea copiilor pe care îi cunosc sunt într-o neliniște și o nemișcare permanente, chiar pe scaun stând.
Și a început să cânte. Și 1000 de oameni cât cred că eram în acea sală, și vreo sută, probabil, de copii, de toate vârstele, am amuțit. În liniștea aceea, vocea lui îngerească, de contratenor aproape, rostea un colind despre Maica Domnului care îi spunea abia născutului ei să nu mai plângă.
Eram pur și simplu uluită și o cameră a postului de televiziune Trinitas, care transmitea în direct, m-a surprins, stând așa, cu mâinile împreunate, ca într-o rugăciune.
Am plecat cu un singur gând: să aflu din ce Eden vine acest copil, ce gândește, ce simte, de unde are glasul acesta celest? Și l-am căutat…am întrebat în stânga și-n dreapta, am aflat că în fiecare duminică e în strană și cântă la catedrala Sf. Parascheva din Voluntari și cineva mi-a dat numărul mamei lui.
Zilele trecute au fost la mine la birou și ne-am „întors” împreună la timpurile în care… nu era.
Însărcinată cu gemeni, o fetiță și un băiat, Mădălina Ioniță a simțit că se întâmplă ceva straniu și a chemat Salvarea. Era în doar 6 luni de sarcină. Ajunsă la spital, după analize și radiografii, s-a constatat o dramă. Fetița se oprise din evoluție și infecția risca să cuprindă și celălalt făt. Fiecare zi a fost o luptă între da și nu, între viață și moarte, între o intervenție chirurgicală care ar fi dus la pierderea amândurora sau amânarea numită speranță de care se agață orice femeie însărcinată. După o lună petrecută la pat, în spital, medicii au hotărât că dacă nu se intervine urgent, moare și cel de-al doilea copil. Radiografiile arătau oricum că el se va naște cu malformații, și o salvare era deja pregătită în fața Maternității Polizu pentru a-l lua și a-l transfera urgent la Spitalul Grigore Alexandrescu pentru o intervenție pe inimă, pe care medicii o anticipau ca fiind iminentă.
Înainte ca anestezia să îi închidă ochii, mama unui făt mort și a unui viitor copil cu handicap a rostit cu ultimele puteri: „Doamne, eu îți dau acest copil Ție, numai lasă-l să vină sănătos!”
Și s-a născut Mihai. Prematur. La 7 luni. Un copil pentru care nu a mai fost nevoie nici de salvarea pregătită, nici de operații, nici măcar de incubator. Era perfect sănătos și un caz miraculos pentru medicii care îl monitorizaseră în burta mamei lui în ultima lună.
La trei zile după naștere, tatăl lui a plecat, părăsind-o definitiv și pe mamă și pe fiul său. La trei zile!
Până la 5 ani, Mihai nu a vorbit. Tot ce pronunța era un sunet neinteligibil, o succesiune de „iii”uri fără sens. Disperată, mama lui a consultat toți logopezii celebri, al căror diagnostic era, la final, că Mihai este un copil perfect sănătos…deși nu vorbea.
Când a început, în sfârșit, să vorbească, multe cuvinte au fost de revoltă și de rău aruncate chiar preotului casei care obișnuia să viziteze mama cu acest copil singur, pentru slujbe, pentru sfeștanii și pentru ajutor spiritual.
„Când venea preotul la noi acasă mereu îi spuneam să plece, îi vorbeam foarte urât, nici nu mai pot să vă reproduc acum pentru că îmi e foarte rușine. Nu știu nici eu de ce aveam acest comportament, nu pot explica!” îmi povestește Mihai care are acum 13 ani și este elev în clasa a VII a, la Școala Gimnazială nr. 2 din Voluntari.
Această incomprehensibilă atitudine a durat vreo doi ani. Până când, într-o zi… „i-am spus mamei mele, care îmi tot zicea deseori Mihai, trebuie să mergi să te spovedești, să te liniștești!, Hai să merg și eu la biserică, să văd ce e cu spovedania asta!”
„Și m-am dus. Și am stat de vorbă cu preotul la care mergea mama mea, la Biserica Negropontes din Voluntari, și când am fost, mi-a plăcut atât de mult, încât i-am spus mamei mele că aș vrea să ne reîntoarcem să cânt și eu cu cei care cântau. Vă dați seama că eu nu știam să cânt, dar așa am simțit! A fost o chemare, cum să vă spun?”, îmi povestește Mihai din spatele căruia zâmbesc și icoanele de pe pereții biroului meu.
În următorii ani a ajuns să cânte muzică psaltică în Catedrala Sfânta Parascheva din Voluntari și să uimească lumea cu vocea lui care se distingea peste a celorlalți. În afara orelor de școală și a temelor, restul timpului a devenit un timp al muzicii și al Bisericii.
„La început, colegii mei de clasă făceau glume pe seama mea, mă jigneau, mă răneau sufletește, considerând că a cânta în biserică este umilitor. Dar am mers mai departe. Profesorii mei m-au încurajat, însă!”, îmi povestește Mihai, precizând că este singurul din toată școala lui care cântă muzică psaltică.
Într-un an, de sărbătoarea Brâului Maicii Domnului, la Catedrală a venit invitat Corul Tronos și cea mai mare dorință a lui Mihai a fost să cânte alături de părintele arhidiacon Mihail Bucă pentru că „el este o mare personalitate.” Considerat încă neexperimentat pentru a se alătura Corului de psalți al Patriarhiei, nu a fost lăsat să cânte. „O lună nu am mai fost om. Am vrut să renunț la tot. La Biserică, n-am mai vrut să mă duc la școală, n-am mai vrut să cânt, nu mai voiam nimic. Aceea a fost cea mai mare încercare a vieții mele.” îmi povestește cu o ardere în glas de parcă retrăiește din nou „drama” aceea căreia îi spune „cea mai mare încercare” a vieții lui.
Mama îmi confirmă că a fost o perioadă în care dezamăgirea îl luase atât de mult în stăpânire încât nimic nu mai părea să-l motiveze. Numai iubirea ei de mamă și încrederea pe care i-a insuflat-o că într-o zi va cânta chiar cu părintele Mihail Bucă l-au ridicat din disperarea aceea în care căzuse cu sufletul lui de copil rănit. Și mă uit la el cu tandrețe și mă rog în gând ca aceea să rămână, cu adevărat, singura mare decepție din viața lui.
Un an mai târziu, de aceeași sărbătoare, Corul Tronos s-a reîntors la Catedrala din Voluntari și Mihai Vlad s-a alăturat părintelui Mihail Bucă, idolul său. Aflându-i între timp povestea, părintele Bucă, el însuși tată a 5 copii, l-a încurajat și l-a invitat la concertul de la Parlament, la un alt moment susținut pe scena Târgului de Crăciun de la Opera Română sau la Sala Dalles.
După ce a văzut că Dumnezeu i-a împlinit acest vis, a început să creadă că îi mai poate împlini unul.
„M-am rugat fierbinte, și la Sfântul Efrem, care e la noi la biserică, să-mi dea o surioară. Îmi doream foarte mult! Dar Dumnezeu nu ne dă imediat ceea ce îi cerem, pentru că vrea să vadă dacă noi vom continua să credem sau renunțăm. Vrea să vadă dacă avem o credință bazată pe interes sau nu!”.
Mama îmi povestește că într-o zi, preotul a chemat-o deoparte și i-a spus mai serios, mai râzând: „Făceți-i o surioară că a deja a făcut o psihoză! Și când vine și când pleacă de la biserică, și la spovedanie, îmi spune mereu că el vrea o surioară și atât! E obsedat de acest gând. Nu mai vorbește despre nimic altceva. Plânge și spune că Dumnezeu nu vrea să-i dea o surioară!”. Mama, amuzată, îi răspunde preotului: „Păi, cu cine să-i fac, părinte, o surioară? Că eu sunt femeie singură, doar știți! Cu Sfântul Duh?!”
Și rugăciunile lui Mihai au continuat până când, într-o zi, mama lui l-a cunoscut pe actualul soț, inginer de structuri mari pentru tuneluri de dificultate majoră, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit în câteva luni și peste alte câteva… venea surioara atât de mult cerută în rugăciuni.
Nașterea ei a fost însă un alt moment de neuitat în familie, pentru că părinții voiau s-o boteze cumva, dar Mihai le-a spus că „ asta nu se poate!” „Trebuie s-o cheme Efremia, pentru că eu i-am promis Sfântului Efrem că dacă îmi dă o surioară, o va chema ca pe el! Și eu nu pot să nu-mi țin promisiunea față de Sfânt!”. Părinții n-au putut lupta cu așa argument și astăzi, Mihai are o surioară…pe care o cheamă Efremia, pe care o iubește și despre care, noi, toți, înțelegem că este reîntoarcerea gemenei care n-a mai apucat să se întrupeze cu 13 ani în urmă, lăsându-l în viață, sănătos, pe frățiorul ei, în ciuda a tot ceea ce anticipau medicii.
„Îl iubesc cel mai mult pe Iisus pentru dragostea lui față de copii. Cred că ar trebui să se acorde mai multă încredere copiilor”, îmi mărturisește Mihai, păstrând încă în memoria lui afectivă dezamăgirea aceea de cândva, când nu i s-a acordat încrederea pe care o aștepta. De altfel, pentru el „lumea ideală este o lume în care oamenii mari au mai multă încredere în copii.”
Spune că vocea lui vine de la Dumnezeu și că prin cântec vrea să transmită oamenilor emoția pe care o simte el însuși atunci când cântă.
„Eu îl percep pe Dumnezeu ca pe o ființă care este mereu deasupra tuturor și oriunde. Nu i-am dat un chip.”
La finalul clasei a VIII a vrea să urmeze Seminarul Teologic și când i-l evoc pe cel de la Mănăstirea Radu Vodă cădem amândoi de acord că „aici sunt cele mai frumoase slujbe din lume”. „E acel ceva acolo care te face să te întorci mereu. Eu am fost invitat să cânt la strană la Radu Vodă, dar pentru că e departe pentru mine, merg în Voluntari! Însă mereu mă gândesc la arhidiaconul Nifon, pentru că e un om de excepție și chipul lui m-a însoțit deseori când eram mai neîncrezător. Simplul fapt ca l-am întâlnit și că m-a încurajat cândva, m-a ajutat să depășesc deznădejdea unor clipe”, îmi spune Mihai ai cărui ochi se luminează la perspectiva că dacă va ajunge elev al Seminarului teologic va putea să se reîntoarcă să cânte la Radu Vodă, unde sigur s-ar bucura și Sfântul Nectarie să îl vegheze.
E fericit că vede tot mai mulți copii la biserică și spune că România este o țară frumoasă pentru că încă își păstrează credința și tradițiile.
Și-a revăzut tatăl când avea 8 ani. Câteva minute. N-a simțit nimic și nici nu vrea să vorbească despre asta. Consideră că nu e un subiect „important”.
Îi amintesc momentul acelei cumințenii care m-a frapat, de la Parlament, și-mi spune sincer: „E, să nu credeți că sunt ușă de biserică! Nu sunt așa cuminte, și sunt chiar vanitos. Ceea ce știu că este un păcat!”.
Pentru el muzica psaltică e mai frumoasă, „și mai ușoară” decât oricare alt gen. Și vrea să le dăruiască oamenilor nu doar cântec… ci și dragoste, pentru că „oferindu-le dragoste, le arăți calea spre El”. Pentru că „Dumnezeu e Dragoste”.
Profesorul său de muzică, Constantin Răileanu, mi-a povestit că Mihai a venit la el în 2020 printr-o recomandare și că, de obicei, nu acceptă copii pentru că „nu este recomandat să intervii asupra vocii lor până nu depășesc perioada pubertății și a schimbărilor hormonale, care duc și la schimbări majore ale timbrului vocal.” „Totuși, el a insistat să îl ajut. Avea o întindere vocală mică, dar a dat dovadă de tenacitate și dedicație, astfel că am acceptat să lucrez cu el. În 2 ani a reușit sub îndrumarea mea să își dezvolte întinderea vocală de la o octavă la 3 octave și o cvintă. Este un copil talentat, muncitor, persistent în a-și atinge țintele propuse și cu multă dedicație pentru muzică. Până acum am lucrat cu el impostație (tehnică vocală), teoria muzicii tonale și acum îl pregătesc pe muzică psaltică. Sunt foarte mândru de reușitele lui și fiecare succes al lui este o confirmare că a meritat să îl accept ca discipol. Pentru viitor, avem planuri majore pe care sperăm că le vom îndeplini cu aceeași energie ca și până acum. Este un copil minunat și sper ca dragostea pentru muzică și perseverența să îi rămână ca instrumente de lucru principale pentru a-și îndeplini visurile.”, mi-a declarat profesorul Răileanu.
Născut prematur, mut până la 5 ani, părăsit de tată la trei zile de la naștere, cu o surioară pentru care s-a rugat și pe care „a primit-o”, cu visul de a cânta cu părintele Mihail Bucă, pe care îl divinizează, împlinit, Mihai Vlad este mai mult decât o poveste de Crăciun, este semnul că Dumnezeu l-a luat în Iubirea sa, când i-a fost încredințat.
Sursa: qmagazine.ro
