Postul şi înţelegerea vieţii ca dar

209

Într-o cugetare foarte profundă, Părintele Stephen Freeman nota: „Rolul unui preot este de a aduce jertfe lui Dumnezeu. O jertfă sau un dar sunt unul şi acelaşi lucru. Cea mai importantă jertfă pe care o facem este să dăruim totul lui Dumnezeu, prin Hristos. Este recunoaşterea că tot ceea ce avem şi tot ce suntem vine de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu. Darul este însăşi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu. Această comuniune, această preoţie a fost sfărâmată la căderea omului, atunci când am ales să considerăm ordinea creată drept scop în sine. Mâncarea fructului – ca scop în sine («era bun de mâncat») – a fost o coborâre de la nivelul de preoţie la nivelul de consumator. Am încetat să facem din lume un dar şi am ales, în schimb, să o devorăm. Astfel, ea a devenit moarte pentru noi. Preoţia este însăşi esenţa existenţei umane autentice.”

Postul este o chemare către a ne depăşi condiţia de consumatori la care ne-a adus concepţia potrivit căreia ordinea creată este scop în sine. Conducându-ne după această concepţie, nu am mai privit viaţa şi ordinea creată ca pe un dar, ceea ce ne-ar fi menţinut în condiţia nobilă de „homo adoratus” – „omul care mulţumeşte”, calitate care ţine de chipul lui Dumnezeu din noi. Le-am văzut pe acestea drept lucruri de consumat sau pe care trebuie să le stăpânim ori asupra cărora dorim să avem un control deplin. Am fost dominaţi de iluzia că „progresul”, căruia ne-am închinat, ne ajută să ne sporim tot mai mult puterea asupra lucrurilor din această lume. Însă este o iluzie a crede că putem avea lumea şi viaţa cu totul în propriile mâini şi, mai mult decât atât, că le putem modifica după propriul plac.

Această iluzie de putere nu ne-a făcut fiinţe mai puternice şi autonome, cum am tins să credem, ci mai singure şi mai stăpânite de angoasă şi teamă. Pentru a învinge această stare de angoasă, omul tinde să consume, să acapareze şi să stăpânească tot mai mult. Numai „omul care mulţumeşte”, care are conştiinţa vieţii şi a lumii ca dar nu e tulburat de această ambiţie, fiindcă îşi cunoaşte măsura. Ştie că viaţa sa este dar de la Dumnezeu, dar din care el, la rândul său, dăruieşte şi jertfeşte.

Cum spunea foarte frumos poetul Wendell Berry într-un poem: „Viaţa este un dar pe care-l avem/ doar dăruindu-l iarăşi înapoi”. Dăruind lui Dumnezeu tot ce avem, câştigăm totul. Ahtiaţi să consumăm cât mai mult şi să ne extindem nemăsurat controlul asupra a cât mai multor lucruri, inclusiv asupra vieţii şi a morţii, avem doar iluzia că dobândim totul însă, în realitate, pierdem totul. Inclusiv acele însuşiri care ne fac oameni.

Darul fiind „însăşi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu”, ne păstrează în comuniune  cu Dumnezeu şi cu semenii, iar comuniunea autentică este tocmai sfârşitul fricii şi al angoasei. Ne restaurează în condiţia noastră demnă de „homo adoratus”. O condiţie care este opusul stării de însingurare, de izolare cultivate de individualismul autonom, marcat de angoasă şi de ambiţia de putere şi control. La baza acestor angoase şi ambiţii stă, de fapt, frica. Iar frica înseamnă distrugerea comuniunii.

Suntem cu adevărat liberi atunci când privim viața noastră ca dar. Acest mod de raportare la viaţă şi la lume ne ridică mai presus de condiţia de consumatori, ale căror „aspiraţii” nu pot depăşi registrul simplei supravieţuiri biologice. O condiţie ce mutilează omul sufleteşte, fiindcă îl condamnă la o existenţă marcată de frică şi lipsită de demnitate, oricât de mult ar încerca să „evadeze” din sine în „raiul” consumeristo-hedonist, pentru a-şi anestezia frica.

Postul are menirea de a ne reaminti acest lucru, prin recunoaşterea faptului că „tot ce avem şi tot ce suntem vine de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu”. Postul fiind, cum spune un sfânt părinte, „jertfă adusă lui Dumnezeu”, care Îi este bineplăcută, să ne încredinţăm astfel deplin Lui, făcând un dar din noi înşine şi din viaţa noastră către Dumnezeu şi către ceilalţi. În acest mod, „dăruind, vom dobândi”!

Postul ne aminteşte că lumea şi viaţa sunt un dar. Cu alte cuvinte, este un îndemn către dăruire şi comuniune şi, mai ales în aceste vremuri, un îndemn de a nu ne lăsa înrobiţi de frică, laşitate şi nepăsare, ci de a înmulţi iubirea şi omenia. Postul ne readuce, astfel, în condiţia demnă a „omului care mulţumeşte”, într-un registru al nobleţei sufleteşti.

 

Sursa: doxologia.ro


Articole postate de același autor
227

Sfânta Liturghie oficiată la Catedrala Episcopală din mun. Ungheni în ziua pomenirii Sf. M. Mc. Dimitrie

În Duminica a XXII-a după Rusalii, pe 8 noiembrie 2020, când se face pomenirea Sf. M. Mc. Dimitrie, Preasfințitul Petru, Episcop de Ungheni și Nisporeni, a săvârșit Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală ,,Sf. Bn. Knz. Alexandru Nevski” din mun. Ungheni. În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfinția Sa, a înălțat rugăciuni pentru sănătatea celor afectați de COVID-19, pentru personalul medical și […]