De multe ori cerem. Cerem sănătate, liniște, ajutor, ieșire din necaz, binecuvântare pentru începuturile noastre. Ne rugăm stăruitor, mai ales atunci când ne este greu, când simțim lipsa sau neputința. Însă mult mai rar ne oprim pentru a mulțumi.
Ne obișnuim repede cu ceea ce primim, considerând adesea darurile ca pe ceva firesc, aproape cuvenit. Și, fără să ne dăm seama, uităm să ne întoarcem inima spre Dumnezeu cu recunoștință.
Dar mulțumirea este împlinirea rugăciunii. Prin mulțumire recunoaștem că viața noastră nu se sprijină doar pe puterile noastre, ci pe grija pe care ne-o poartă Dumnezeu. Fără această recunoaștere, cererea rămâne incompletă, iar relația cu Dumnezeu se slăbește.
„Copiii de astăzi nu mai sunt învățați de mamele lor să spună, la sfârșitul mesei, «sărut mâna, mamă»”, observa pe bună dreptate mitropolitul Bartolomeu Anania. Acest gest simplu de recunoștință nu era doar o formulă de politețe, ci o deprindere care învăța recunoașterea darului primit și a grijii celuilalt.
Așa cum ar trebui să-i învățăm pe copii să mulțumească pentru bucate, tot astfel ar trebui să ne oprim și noi din goana activităților, pentru a vedea câte am primit deja și pentru a mulțumi sincer, cu inimă smerită. Căci acolo unde este mulțumire, inima se liniștește, iar întâlnirea cu Dumnezeu se adâncește.
Să învățăm, așadar, să cerem mai puțin și să mulțumim mai mult. Nu pentru că ne-ar lipsi motivele de cerere, ci pentru că mulțumirea ne așază în adevăr, în pace și în bucuria de a fi cu Dumnezeu.
Pr. Octavian Moșin





