Pășind pe calea postului, înțelegem tot mai limpede că Dumnezeu Se apropie de inima smerită și curată. Nu de cea perfectă, ci de cea care recunoaște neputința și caută vindecarea. Pentru că smerenia nu îl face pe om mai mic, ci mai aproape de Dumnezeu.
Pe măsură ce ne oprim din agitație și coborâm în sinceritatea inimii, se schimbă nu doar felul în care ne vedem pe noi, ci și cum vedem lumea care ne înconjoară. Judecata se transformă în înțelegere, nerăbdarea în blândețe, iar îngrijorarea în încredere. Smerenia lucrează tainic: ne așază într-o lumină în care vedem mai clar și ne vedem mai adevărat.
Postul este un prilej minunat de a învăța această lucrare lăuntrică: să rostim mai puține cuvinte și mai multe rugăciuni, să ne grăbim mai puțin și să ascultăm mai mult, să căutăm nu dreptatea noastră, ci pacea cu ceilalți. În astfel de momente, în inima omului începe să se aprindă o lumină, la început mică, dar, cu siguranță, curată.
Mântuitorul vine în lume nu în zgomot, nici în slavă, ci în tăcerea unui grajd. Tot așa El vine și în sufletul care îi deschide o iesle smerită, dar curată. Să lucrăm, așadar, la această curăție a inimii: prin iertare, prin milă, prin gânduri bune.
Căci lumina lui Hristos coboară peste cel ce iubește cu inimă smerită.
Pr. Octavian Moșin
