Nu-mi mai amintesc dacă la Cehov sau la alt clasic rus am dat cîndva de un personaj care nu înțelegea cum e să te plictisești, zicînd că plictiseala e o modă franțuzească. Omul nostru sănătos și încărcat de trebi nu a știut de plictiseală, iar lenea a fost văzută întotdeauna ca o rușine, alături de beție și alte păcate. Eu încă am mai prins bătrîni care nu stăteau întinși în văzul lumii și își ocărau odraslele dacă se tolăneau în poziții prea slobode de față cu străinii.
Dacă lenea este o slăbiciune care ucide sufletul, apoi plictiseala e starea de dincolo de lene. Plictiseala e starea în care omul nu doar că nu face nimic bun, dar nici măcar nu mai știe ce să facă – atunci el se situează într-un punct mort al vieții sale. În aceste clipe omul devine cel mai vulnerabil în fața răului.
Pe fondul luptei pentru abolirea sclaviei, propaganda iluministă a echivalat lenea cu libertatea, făurind mitul omului liber mai întîi prin libertatea de a nu lucra. Lenea a fost înfățișată de multe ori ca o formă de protest, fiind încărcată cu un sens aproape filozofic. Această conotație pozitivă a lenii umbrește pînă azi ecranele televizoarelor și afișele stradale, în care vedem în permanență oameni tineri întinși pe canapele moi, pe nisipul de pe malul mării sau stînd la mese cu băuturi răcoroase.
Lenea este un păcat de moarte nu pentru că cineva ar pierde recolta sau ar falimenta. Lenea este mai întîi o afecțiune a minții, a întregului sistem psiho-afectiv. Nu trebuie, desigur, să confundăm starea de oboseală firească cu lenea. În cazul lenii, mișcarea de încetinire se face dinspre minte spre corp, pe cînd în cazul oboselii firești, dinspre corp spre simțuri. Corpul, de îndată ce se odihnește, revine la ritmul său normal, trezind și simțurile la lucrarea lor firească, pe cînd mintea copleșită de lene nu se trezește fără un impuls, ea se adîncește pururea în mlaștina singurătății și a nepăsării, trăgînd întreg corpul în adîncul păcatului.
Sfinții Părinți au pus lenea în directă legătură cu melancolia, iar melancolia cu disperarea. Lenea, care la început învăluie mintea și inima cu un fel de dulceață, abate după aceea melancolia și iureșul amintirilor, mai întîi mai dulci, apoi mai rele, pînă slăbănogește sufletul, aducîndu-l ușor în pragul disperării pricinuite de regrete. Din această stare de slăbănogeală se săvîrșesc păcatele trupești, bețiile, îmbuibările, din care se nasc ușor păcate după păcate, pînă la nebunie și sinucidere.
Iată de ce Sfinții din Pustia Egiptului au pus lenea în rîndul celor 7 patimi capitale. Din Patericul Egiptean, o carte care cuprinde întîmplări și cuvinte de învățătură despre și pentru folosul călugărilor, vedem că cel mai de temut demon și cel mai greu de biruit patimă este lenea, sau melancolia, sau akedia, cum îi zic grecii. Pentru aceasta și înger din cer i-a fost trimis Sfîntului Antonie cel Mare pentru a-l învăța cum să biruie această slăbiciune aducătoare de moarte. Îngerul s-a arătat în chip de monah, stînd jos și împletind coșuri. Din cînd în cînd se ridica, se rugă puțin și se așeza iar la împletit, apoi iar se ruga, apoi iar împletea. ”Fă așa și te vei mîntui”, a zis îngerul către Sfîntul Antonie și s-a făcut nevăzut.
Pr. Savatie Baștovoi, http://www.rucodelie.ro/
