Pentru iubirea noastră de sine nimic nu este mai greu decât a ierta. Vreo supărare pricinuită fără voie, într-ascuns, pe care să n-o fi văzut nimeni, mă rog, o mai iertăm; dar de primim vreo lovitură mai dureroasă, și încă în fața altora, nici vorbă de iertare. (...)
Dacă jignirea e puțin mai mare, nici vorbă nu mai poate fi de înfrânare: nici ruşinea, nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe om să se răzbune.
Egoismul ce clocotește, îl face pe om să se poarte ca un smintit, și cel aflat sub înrâurirea lui începe să îndruge neghiobii.
În această nenorocire cad cel mai des nu oamenii de rând, ci cu cât este cineva mai cultivat, cu atât e mai simțitor la jigniri, cu atât iartă mai greu.
Uneori, purtarea lor rămâne prietenoasă la arătare, dar lăuntric este o duşmănie neîmpăcată: asta în vreme ce Domnul cere să iertăm din toată inima.
(Sf. Teofan Zăvorâtul)
