Tot acesta spunea că de va greşi omul şi va tăgădui, zicând n-am greşit, nu-l mustra. Altminteri, îi tai osârdia. Iar de vei zice lui: nu te mâhni, frate, ci te păzeşte de acum înainte, îi ridici sufletul spre pocăinţă. Această îngăduinţă pentru neputinţele omeneşti o arată cei mai mari asceţi ai creştinismului. Nu este nicidecum o aprobare a păcatului, după cum vom vedea, ci doar de judecarea păcatului după măsura celui care îl făptuieşte. Aceasta este împlinirea îndemnului Apostolului Pavel de a ne purta sarcinile unul altuia (Galateni 6, 2). Prin aceasta se vede dacă ascetul, fie că este pustnic, fie că-i o simplă ţărancă zeloată, se nevoieşte corect, dacă nu impune măsura proprie altora, dacă nu-i judecă pe alţii de pe culmile asprimii sale. Aceşti oameni aveau vederea lucrurilor în perspectivă, ei nu judecau pe nimeni la moment. Sfântul Macarie Egipteanul ne îndeamnă: Să nu judecăm pe nimeni, nici pe cei răi şi stricaţi să nu-i criticăm, să-i vedem curaţi şi drepţi, aşa cum ar trebui să fie şi să ne rugãm neîncetat pentru îndreptarea lor, căci încă nu ştiu ce fac. Aşa priveşte cel curat cu inima pe toţi cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate... De multe ori, fără ca noi să ştim, în aceşti oameni aparent stricaţi în ochii lumii se ascund sfinţi de-ai lui Dumnezeu sau viitori sfinţi.
A-l judeca pe păcătos raportându-l doar la păcatele sale înseamnă a-L exclude pe Dumnezeu din viaţa lui. Sfinţii arătau întotdeauna atâta îngăduinţă pentru că vedeau în toate doar un început, un început pe care Dumnezeu, conlucrând cu omul, îl poate desăvârşi. A fi sfânt înseamnă a şti să vezi în ce constă acest început în fiecare om şi să-l încurajezi, dar mai ales, să fii cu mare băgare de seamă ca să nu-l stingi.
Ierodiacon Savatie Baştovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, p. 63-65
