Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.
Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.
În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând… Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.
Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute.
Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.
Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Editura Fundația Tradiția Românească, București, 2002, p.93
