Ne ghidăm deseori după un proverb care este înţelept: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.” Dar nu e de ajuns. Principiul enunţat de Mântuitorul este altul: „Tot ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor.” Nu ceea ce nu-mi place joacă rolul principal, ci ceea ce-mi place. Sunt bolnav şi aş dori să vină cineva să mă ajute – caut un bolnav şi merg să-l ajut. Sunt singur şi aş dori să fie cineva să-mi dea măcar un telefon, să mă întrebe de sănătate – să fac şi eu acest lucru cu altul. Aştept de la cineva o bucurie – să ofer cuiva o bucurie. Aştept de la cineva un dar – să ofer cuiva un dar. Aştept de la cineva iubire – să dau cuiva iubire. Totul este pozitiv şi dinamic. Dacă ne luăm după proverbul: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” rămâi sec şi pasiv, îţi este indiferent. Pe când porunca Mântuitorului este vie şi lucrătoare.
Nu e suficient să te opreşti din a face răul, căci te afli pe linia zero, linia stearpă. Trebuie să faci şi binele, abia atunci urci spre plus infinit.
Viaţa noastră religioasă nu poate rămâne fără activitate. Înaintăm sau dăm înapoi ! A da înapoi înseamnă moarte. Omul căzut în lenevire îşi opreşte puterile ca să nu fie puse la lucru şi îşi acoperă ochii în faţa luminii ca să nu vadă. Atunci sufletul se stinge ca şi cum s-ar asfixia, e o adevărată sinucidere şi o intoxicare bruscă a cursului vieţii.
Dumnezeu a creat trei feluri de fiinţe desăvârşite care au diferite vieţi, potrivit diferitelor însuşiri ale naturii lor; adică: îngerul, omul şi animalul. Îngerul este o fiinţă cu totul duhovnicească. Animalul este o fiinţă cu totul materială, nu are suflet, viaţa lui e cu totul trupească. Omul este o fiinţă compusă dintr-o substanţă duhovnicească şi alta trupească, din trup şi suflet. Când omul trăieşte după trup, degenerează din nobleţea sa şi cade în condiţia animalului. Când trăieşte după duh, după suflet, el îşi menţine demnitatea şi se înalţă la starea unui înger.
De mai multă înţelepciune are nevoie viaţa în starea de fericire decât în starea de nenorocire, căci suferinţa sileşte pe om spre îndreptare, pe când desfătarea îl ademeneşte spre amorţire sufletească.
Viaţa te aruncă şi în sus, te aruncă şi în jos. Te aruncă şi în fundul prăpastiei, te poate urca şi în vârful muntelui. E bine ca ajuns în fundul prăpastiei să nu disperi, iar ajuns în vârful muntelui să nu ameţeşti. Primejdia din vârful muntelui este incomparabil mai mare decât aceea din fundul prăpastiei. În fundul prăpastiei, în disperare, vei găsi resursele unei noi speranţe că te vei salva, dar dacă în vârful muntelui ai ameţit, nu urmează decât prăbuşirea. Iar prăbuşirea poate să fie uneori definitivă, să nu te mai poţi ridica…
I.P.S. Bartolomeu Anania
