O femeie credincioasă din judeţul Vâlcea ne mărturiseşte un lucru adevărat, ca acesta: în satul meu trăiau până nu demult doi bătrâni.
Soţul era milostiv şi foarte credincios; soţia, mătuşa Veta, era însă foarte zgârcită. Mereu o sfătuia el să fie mai deschisă la suflet, dar în zadar. Odată a avut nişte lucrători la câmp.
– Taie cocoşul, a zis bătrânul, şi fă mâncare, că avem oameni mulţi la masă!
Mătuşa Veta a tăiat însă un pui mic şi n-a ajuns la mâncare.
Iaca, moare bătrânul! Pe când soţia îl plângea lângă sicriu, deodată el oftează adânc, se deşteaptă din morţi şi fără să se mişte din sicriu, începe a vorbi. Bătrâna, foarte speriată, dă să fugă.
– Veto, nu fugi, zice el, că eu pentru tine am venit. Vino mai aproape să-ţi spun ceva, că plec iar de unde am venit. Tu să nu mă plângi pe mine, că eu acolo unde sunt, sunt bine! Însă tu, dacă o să fii tot aşa zgârcită, ai să ajungi la rău. Ţi-aduci aminte cu cocoşul…
Deci să faci milostenie, că altfel o să fie rău de tine. Apoi îndată bătrânul a adormit din nou şi a fost înmormântat cu multă lume.
Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovniceşti, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 102-103
