Preacuvioase părinte Macarie! Pornind de la Tradiţia Bisericii, pe care o cunoașteți foarte bine şi de la propria experiență, aş vrea să ne împărtășiți câteva gânduri despre unele aspecte practice legate de Taina Spovedaniei.
Întâi de toate aş vrea să ne spuneți ce este Spovedania şi dacă este obligatoriu ca ea să fie făcută înainte de fiecare împărtășire?
Înainte de a vorbi despre Taina Spovedaniei şi legătura ei cu Taina Euharistiei, trebuie să spunem că Însăşi Biserica este o taină. Sistemul celor 7 Taine este străin Ortodoxiei şi a fost împrumutat fără discernământ din teologia latină. La origini, Părinţii Bisericii vedeau întreaga lucrare a Bisericii ca o singură taină – cea a mântuirii în Hristos prin Duhul Sfânt. „Sacramentele” sunt doar nişte căi care ne fac părtaşi la Taina lui Hristos. Iniţierea în această Taină unică se face prin Botez şi Mirungere, iar culmea acestei comuniuni cu Hristos o avem în Euharistie.
Dacă cineva, din cauza unor păcate grave, s-a rupt de Biserică şi nu poate să se împărtășească, Spovedania sacramentală îl ajută să se întoarcă în Biserică şi să se vindece pentru a se putea împărtăşi. Acesta era rolul primordial al Spovedaniei: nu de a-i respinge pe oameni sau de a-i ţine mulţi ani departe de împărtăşanie, ci de a-i vindeca şi a-i întoarce în comuniune cu Biserica prin împărtăşire. În trecut, oamenii îşi mărturiseau doar păcatele grave, iar Biserica nu era un tribunal care să-i judece sau să-i condamne, ci le oferea un medicament duhovnicesc pe care-l considera mai potrivit. Biserica nu spune că dacă ai făcut cutare sau cutare păcat, 10-15 ani nu ai voie să te împărtășești, ci dacă ai făcut ceva grav, boala ta duhovnicească este atât de adâncă încât 5 sau 10 ani va trebui să posteşti mai mult, să te rogi mai mult, să faci milostenie etc., ca să te vindeci. Canonul nu este o aşteptare pasivă până la „ispăşirea pedepsei”, ci o lucrare activă de vindecare, care începe cu oprirea de la păcat şi încercarea de schimbare a vieţii.
În sec. 7-8, simultan în Răsărit şi în Apus (dar independent unii de alţii), vechea practică a Bisericii a fost influențată de practica monahală a descoperirii gândurilor şi mirenii au început a se spovedi chiar şi pentru păcatele mai mici. Între timp, această practică s-a generalizat, iar în secolele următoare s-a ajuns la rânduiala Spovedaniei pe care o avem şi astăzi. Mărturisind şi păcatele mici, şi chiar gândurile, Spovedania nu mai putea fi făcută o singură dată în viaţă, aşa cum era iniţial şi cred că această este cea mai importantă schimbare, pentru că în trecut, Biserica dădea o singură şansă de reîmpăcare (după Botez) şi oamenii luau în serios pocăinţa; iar acum, când sunt mărturisite şi păcatele mici, pocăinţa şi iertarea sunt trăite mai superficial.
În tradiţia monahală fraţii merg la părintele duhovnicesc pentru a-şi descoperi şi gândurile, nu doar păcatele; deci nu mărturisesc doar ce este negativ, ci şi pe cele pozitive, îşi deschid conştiinţa. Şi astfel, atât părintele duhovnicesc cât şi monahul, pot să înţeleagă care sunt rădăcinile păcatelor şi gândurilor, care sunt patimile şi, ce-l mai important, îl învaţă cum să lupte pentru a-şi curăţi trupul şi sufletul de patimi. Dacă părintele duhovnicesc este şi preot, mărturisirea păcatelor poate avea loc simultan cu descoperirea gândurilor, dar ele sunt totuşi distincte şi nu trebuie confundate. A te mărturisi, înseamnă a cere iertare pentru careva păcate săvârşite, iar a-ţi descoperi gândurile înseamnă a-ţi deschide conştiinţa, a cere sfaturi, a adresa diferite întrebări… Uneori chiar monahii, dar mai ales mirenii, confundă aceste lucruri şi transformă Taina Spovedaniei într-o discuţie duhovnicească sau psihologică; nu spun păcate, ci caută o discuţie cu preotul. Şi acest lucru nu este rău, dar trebuie să înţelegem că aceasta nu este Taina Spovedaniei! Deci, dacă mă spovedesc, trebuie să spun concret cu ce fapte, vorbe sau gânduri am greşit faţă de Dumnezeu, dar nu să înșir tot ce-mi trece prin minte sau să discut problemele familiare sau personale. Şi acelea pot fi discutate cu preotul, dar într-un alt cadru…
A se spovedi cineva sistematic este bine, dar practica aceasta diferă de la o Biserică locală la alta. De exemplu, în Bisericile Rusă şi Română, cu mici excepţii, credincioşii trebuie să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Este bine că oamenii sunt puşi în situaţia de a medita la viaţa lor şi de înţelege că nu te poţi împărtăşi fără pocăinţă, dar pocăinţa nu implică obligatoriu şi de fiecare dată spovedania. De multe ori, prin parohii, preoții nu reușesc să-i spovedească pe oameni în ajun şi sunt nevoiţi să-i primească în grabă chiar înainte de împărtăşanie. În acest ritm, penitentul abia dacă ajunge să spună două cuvinte, ia „biletul” pentru împărtăşire şi iese fără să înţeleagă nimic. Acest lucru este rău, pentru că golește spovedania de pocăinţă şi o formalizează. Pocăinţă fără spovedanie poate exista, dar spovedanie fără pocăinţă nicidecum! Deci, dacă nu avem păcate concrete de spovedit, nu trebuie să facem o spovedanie formală, pentru a ne linişti conştiinţa, ci ne pregătim şi mergem direct la împărtăşanie. Spovedania şi împărtăşania nu trebuie puse la pachet.
În Biserica Greacă, nu este obligatorie spovedania înainte de fiecare împărtăşire. Această practică ţine separate aceste două taine şi-l lasă pe credincios să se hotărască singur dacă are de mărturisit ceva; îi respectă libertatea. Deci fiecare merge la preot atunci când simte nevoia, e ceva care ţine de pocăinţa personală. Partea proastă a lucrurilor este că mulţi nu se mai spovedesc deloc, chiar dacă se împărtăşesc la marile sărbători. Unii au auzit de spovedanie abia când au ajuns în Sfântul Munte, deşi aveau păcate mari.
Cred că trebuie să ne întoarcem la vechea practică şi să mergem la spovedanie de fiecare dată când avem păcate grave care rup comuniunea noastră cu Dumnezeu, iar criteriul trebuie să fie conștiința noastră.
Mentalitatea omului modern diferă mult de cea a omului din trecut. Cum se reflectă acest lucru în practica spovedaniei?
Diferenţa de mentalitate implică în primul rând o altă percepţie a păcatului. Totul începe de la pedagogia pe care o face preotul cu credincioşii săi, ca să le trezească conştiinţa păcătoşeniei şi să le spună ce este păcat şi ce nu. De fapt e o problemă generală, valabilă cu toate Tainele Bisericii, fiindcă omul modern nu mai ştie şi nici nu este învăţat care este sensul şi scopul acestor Taine.
O altă problemă a omului modern este abordarea fie prea raţională, fie prea psihologică a spovedaniei. Şi observăm cum mulţi merg la preot ca la psiholog sau nu merg deloc, zicând că preotul e un om ca şi el… Într-adevăr, oamenii au astăzi multe probleme psihologice şi psihice, dar spovedania e altceva şi ea începe cu simţul responsabilității pentru mine însumi. Pot fi bolnav, necăjit, înjosit de alţii etc., dar trebuie să încep spovedania cu faptele şi vorbele concrete cu care am păcătuit, fără să mă îndreptăţesc sau să mă ascund după nişte stări ale sufletului. Duhovnicul stabileşte dacă acele stări sunt circumstanţe agravante sau atenuante, nu eu… Pot fi om problematic, dar în cazul acesta tac, nu vorbesc, pentru că voi spune o vorbă care jigneşte şi e păcat. Faptul că sunt complexat sau nervos este o problemă psihologică şi ea trebuie rezolvată, dar la spovedanie spun că am vorbit urât sau m-am mâniat, iar starea mea psihologică nu mă îndreptăţeşte să păcătuiesc, ci trebuie să fiu responsabil şi mai degrabă să-mi înfrânez limba şi să mă smeresc…
Deci, la spovedanie spunem doar păcatele şi primim iertarea, iar dacă vrei să-ţi rezolvi şi alte probleme cu duhovnicul, ar fi preferabil să le discuţi în afara Spovedaniei. Preotul poate da sfaturi omului în funcţie de situaţia şi maturitatea lui, iar dacă acest lucru se întâmplă în cadrul Spovedaniei, nu trebuie totuși să confundăm îndrumarea duhovnicească cu Taina Bisericii.
Din păcate, nu toţi preoţii sunt învăţaţi să dea sfaturi duhovniceşti omului. Ei toţi au aceeaşi putere de a dezlega păcatele, dar nu toţi au înţelepciune şi discernământ. Duhovnicilor li se dă Pidalionul cu toate Canoanele Bisericii, dar fiecare le aplică după cum ştie. Găseşti acolo câţi ani trebuie să opreşti de la împărtăşire pentru cutare şi cutare păcat, dar aceasta nu-i suficient. Pidalionul e un simplu criteriu după care înţelegi care păcat e mai grav şi care mai puţin grav.
Dacă eu merg la preot să mă spovedesc şi văd că acesta are alături Pidalionul, mă înfricoşez. Înseamnă că nu merg la medic, ci la judecător. Cum spunea şi Sf. Paisie Aghioritul, „canoanele (gr.kanones) devin tunuri (gr. kanonia)” în mâna celui care nu ştie să le aplice. Biserica are o lucrare vindecătoare, menită să-l apropie pe om de Dumnezeu, nu să-l îndepărteze. Preotul, ca un medic care are un depozit de medicamente, trebuie să înveţe să prescrie medicamentul potrivit, căci dacă greşeşte tratamentul, îl îmbolnăveşte pe om şi mai mult, iar uneori poate şi să-l omoare.
De exemplu, în trecut era o ruşine dacă cineva nu mergea la biserică sau nu se împărtășea. Iată de ce, oprirea de la împărtăşire nu era doar expresia teologică a ruperii păcătosului de Hristos şi de Biserică, ci şi o trezire a conştiinţei şi ruşinii, o „marginalizare pedagogică”. Acum însă, când pentru omul modern a devenit ruşinos să mergi la biserică şi să te împărtăşeşti, dacă-i vei spune că pentru cutare păcat este oprit 9 ani de la împărtăşanie, el se va îndepărta definitiv de Biserică, care nu mai este a celor mulţi, ci a celor puţini. La modul practic Biserica a devenit marginalizată! Acum penitentul trebuie să depăşească ruşinea în sens invers decât în trecut, şi să se rupă de cei mulţi, ca să se împărtăşească împreună cu cei puţini. Nu înseamnă că nu-i voi da nici un canon sau o epitimie, dar în acelaşi timp trebuie să înţeleg că a opri pe cineva de la împărtăşire pe termen lung nu este o soluţie, căci pe un tânăr acest lucru nu-l deranjează, ci îl menţine şi mai mult în lumea păcatului. Deci e nevoie de multă înțelepciune pastorală, pentru că putem să-l apropiem pe om de Hristos, dar putem şi să-l îndepărtăm…
Credeţi că o revizuire sau o sistematizare a Canoanelor l-ar ajuta mai mult pe preot să se orienteze la Spovedanie?
Nu cred. Canoanele sunt o moştenire a Tradiţiei şi ne dau doar criteriul de canonisire, dar nu şi specificul fiecărui caz în parte. Canoanele nu sunt sentinţe, ci indicatoare. Codificarea şi sistematizarea canoanelor făcută de romano-catolici a transformat viaţa Bisericii într-un sistem de reguli, iar acest lucru este străin Ortodoxiei. Canoanele pentru ortodocşi, ca şi dogmele, nu pot fi sistematizate. Noi nu-L excludem pe Duhul Sfânt din Tradiţia şi experienţa noastră. Da, avem nişte texte, care sunt mărturii ale adevărului dogmatic, dar acestea nu-l epuizează. Biserica este plinătatea harului şi adevărului, şi formulează o dogmă atunci când o impune situaţia, dar niciodată nu-şi propune să sistematizeze învățăturile de dragul unei ordini aparente. Acelaşi lucru e valabil şi cu Canoanele…
De exemplu, în secolul 4 nu se punea problema avortului aşa cum se pune acum. Avem unele referinţe canonice, dar ele sunt vagi şi ne oferă doar criteriul patristic, dar care trebuie adaptat la situaţia de astăzi. Care este acest criteriu? Că avortul este crimă, este ucidere de om! Dar asta nu înseamnă că trebuie să oprim femeile pentru 10 ani de la împărtăşire; unele se pot sinucide de deznădejde. Deci în toate este nevoie de înţelepciune, iar problema începe cu pregătirea preoţilor.
Cum credeţi că ar trebui pregătiţi viitorii duhovnici şi ce calităţi trebuie să aibă un duhovnic?
De multe ori atunci când viitorii preoţi învaţă despre spovedanie, fac un fel de „psihologie pastorală”; este bun şi acest lucru, dar nu-i suficient. Este important ca viitorii duhovnici să înveţe nu doar litera, ci mai ales duhul canoanelor. Pot să citească şi cărţi psihologice, dar mai ales să aibă ei înşişi experienţa duhovnicească a Bisericii, pe care o găsim expusă în cărţile părinţilor pustiei. Acestea trebuie studiate şi trăite, pentru că numai aşa duhovnicul va putea să aibă discernământ şi să ştie dacă cutare canon se potriveşte unui om sau nu; îi face bine sau rău… Nu va ajunge fiecare preot un Cuvios Varsanufie, dar va avea totuşi ceva din duhul părinţilor.
Bineînţeles, şi preoţii trebuie să aibă la rândul lor un duhovnic. Dacă preotul n-a fost niciodată un bun ucenic, nu va putea ajunge vreodată bun părinte. Dacă el însuşi nu ştie să se spovedească, niciodată nu va şti să spovedească pe alţii.
Totodată, preotul care spovedeşte nu trebuie să se pretindă a fi un stareţ, iar credincioşii nu trebuie să-l ia drept stareţ. La acest capitol, situaţia din mănăstire este total diferită de cea din lume. În mănăstire eu mi-am ales stareţul şi ascult de el în toate şi pentru totdeauna. Am lăsat lumea şi familia, şi-l urmez pe stareţ, care este pentru mine icoana lui Hristos, de aceea fac ascultare desăvârşită. Acesta e monahismul! Mireanul însă merge la preot ca prin el să fie în legătură cu Biserica. S-ar putea ca anumiţi preoţi să aibă trăire de stareţ sau să fie stareţii unor monahi, dar legătura pe care o are un mirean cu duhovnicul său nu pot fi după modelul monahal. Preotul nu-i poate cere unui mirean ascultare în toate aspectele vieţii, aşa cum ascultă un monah de egumenul său. Aceasta nu este corect! Mireanul are o altă libertate şi o altă responsabilitate faţă de familie şi societate, nu răspunde doar de el însuşi. Nu e corect ca cineva să-şi întrebe duhovnicul dacă poate sau nu să cumpere sau să vândă ceva, unde să meargă în vacanţă sau altele de genul acesta. Duhovnicul îi poate da fiului duhovnicesc nişte orientări generale în viaţa duhovnicească, pentru a evita păcatul, dar trebuie şi să-l înveţe să fie responsabil pentru deciziile pe care le ia în viaţă. Şi să nu confundăm toată această povăţuire cu Taina Spovedaniei. Uneori oamenii ar vrea să transfere toată responsabilitatea pe umerii preotului, dar un duhovnic adevărat îl va învăţa pe mirean să-şi folosească corect libertatea şi-i va spune că nu se poate implica în anumite aspecte ale vieţii lui, în dormitorul lui sau în afacerile lui… E altceva în mănăstire, unde stareţul cunoaşte şi hotărăşte fiecare detaliu al vieţii monahului, dar acest mod de viaţă a fost ales benevol şi el presupune alte condiţii de viaţă, care nu sunt aplicabile oamenilor din lume.
Aţi spus mai devreme că duhovnicul nu trebuie să se implice în dormitorul ucenicilor săi. În zilele noastre multe familii, deşi au fost binecuvântate la Cununie să nască copii, după unul sau doi, se protejează şi nu mai vor alţi copii. Unii duhovnici îi opresc pe aceştia de la împărtăşanie, iar alţii sunt mai indulgenţi. Cum vedeţi sfinţia voastră această problemă?
Orice relaţie trupească în afara căsătoriei este păcat, dar uneori se fac păcate şi în cadrul familiei, inclusiv păcate împotriva firii. Acestea trebuie spovedite, dar consider că nu-i corect ca preotul să-i întrebe pe oameni dacă au făcut aşa ceva sau să intre în careva detalii. Poate să le dea ceva să citească, poate să facă cateheze cu familiile din parohie şi să le spună la modul general că există aşa păcate, iar omul va înţelege singur dacă a păcătuit sau nu; iar când va veni la Spovedanie, preotul doar îl va asculta şi-l va îndruma cu înţelepciune. Dacă unul din soţi a spovedit un păcat împotriva firii, iar celălalt se ruşinează sau nu înţelege că trebuie să-l spună, preotul poate pune unele întrebări, dar fără să atenteze la libertatea şi intimitatea omului. De asemenea nu mi se pare corect ca preotul să le spună soţilor de câte ori şi cum să aibă relaţii. Noi le spunem ce recomandă Biserica în privinţa postului, dar fiecare cuplu are măsura şi vârsta sa duhovnicească…
Iar subiectul naşterii de copii e şi mai complicat şi cred că nu putem oferi soluţii generale, ci fiecare caz trebuie analizat în parte. Dacă cineva îl întreabă pe preot despre anticoncepționale, preotul trebuie să-i spună ce învaţă Biserica, căci dacă nu-i va spune, de unde va afla credinciosul? Dar oprirea de la împărtăşire cred că ar trebui să depindă de mai mulţi factori. Dacă o familie are 3-4 copii şi condiţiile lor materiale, spaţiul locativ şi altele probleme nu le permit să aibă mai mulţi copii, cred că se poate aplica iconomia, dar cu condiţia ca metodele de contracepţie folosite de ei să nu fie abortive; nu poţi să le spui să nu aibă relaţii, dar se stabilesc anumite limite.
Iar dacă cineva are doar un copil sau doi, au sănătate şi condiţii, dar nu vor să mai aibă copii, nu-i putem obliga, dar cred că aceştia trebuie să se împărtăşească mai rar, doar la marele sărbători, până vor înţelege că metodele de contracepție pot fi tolerate doar în anumite condiţii şi pentru o perioadă limitată de timp. Astfel, soţii nu vor fi îndepărtaţi de Biserică, dar, în același timp, vor înţelege că modul lor de viaţă nu corespunde chemării şi binecuvântării pe care au primit-o la Cununie, relaţia lor fiind marcată de slăbiciune, egoism, moda timpului etc. Deci nu putem stabili careva şabloane, pentru că şi condiţiile de viaţă ale fiecărei familii diferă de la un caz la altul. Preotul trebuie să aibă înțelepciune şi discernământ, nu doar să lege şi să dezlege.
Mulţumim mult, părinte Macarie. Domnul să ne ajute!
A intervievat, ierom. Petru Pruteanu
Simonos Petras / 07-09-2016
sursa teologie.net/
