Prin structura lor duhovnicească, patimile sunt molipsitoare. Iată, de pildă, răutatea neexprimată în cuvinte, care n-a apucat să treacă la fapte, care rămâne ascunsă în inimi și se reflectă într-o mică măsură pe față și în ochi. Chiar numai prin aceasta, ea se transmite sufletului celui pe care îl urăște și poate fi observată și de alții. Când mă tulbură o patimă, tulburarea mea face să vibreze și inima altuia, se creează un fel de flux afectiv, un curent impur care pleacă dintr-un anumit recipient sufletesc spre altul. Iar dacă stârpești patima rea pe care o ai față de aproapele, se va stârpi și în sufletul aceluia. Te vei liniști, vă veți găsi liniștea amândoi. Ce strânsă legătura există între suflete!
Uneori avem impresia că ne rugăm sârguitor, dar rugăciunea noastră nu aduce roadele păcii și ale bucuriei întru Duhul Sfânt. De ce oare? Fiindcă rugându-ne numai cu rugăciuni gata scrise, nu ne căim cu sinceritate de greșelile făcute în timpul zilei, prin care ne-am întinat inima – templul lui Hristos – și L-am mâniat pe Domnul. Dacă ne vom aduce aminte de ele, căindu-ne din toata inima și osândindu-ne fără părtinire, în aceeași clipa ni se va umple inima de „pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte” (Filipeni 4,7). Rugăciunile bisericești enumeră greșelile și deseori nu găsim în aceasta enumerare păcatele în care am căzut. Pe acestea trebuie să le spunem noi înșine când ne rugăm, conștienți de gravitatea lor, cu smerenie și inima zdrobită. De aceea în rugăciunile de seara, atunci când se numesc păcatele, apare deseori cuvântul „sau” – „sau altceva rău am făcut, sau pe aproapele meu l-am întristat“, adică ni se lasă libera voință de a pomeni pe lângă păcatele specificate și altele.
Inima trebuie trezită mereu pentru rugăciune, altminteri se va usca de tot. Dragoste de Dumnezeu, sinceritate, firesc, iată calitățile de care nu trebuie să se lipsească rugăciunea. Să ne rugăm în duh, fiindcă Dumnezeu nu este trup, ci duh. Să ne rugăm adevărat, nu fățarnic, fiindcă Dumnezeu este Adevărul. Tot așa și în rugăciunile către sfinți. Să nu-i chemăm doar cu gura, fiindcă ei nu mai au gură, nu mai au glas, nu mai au nimic din cele ale trupului, ci cu inima, cu suflet fierbinte și atunci ne vor auzi, fiindcă ceea ce se aseamănă, se adună. Nu carnea și sângele vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, ci duhul curat, arzând de iubire de Dumnezeu.
Când vă rugați seara, nu uitați să arătați, în rugăciunea către Duhul Sfânt, cu toata sinceritatea și cu zdrobire de inima, păcatele în care ați căzut în timpul zilei. Prin câteva clipe de pocăință fierbinte, Duhul Sfânt vă va curăți de toata întinăciunea, și „mai alb decât zăpada vă va albi”, din ochi vă vor picura lacrimi de curățire a inimii, acoperiți veți fi cu haina adevărului lui Hristos, uniți cu El, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos)
