Fiecare dintre noi a observat cât de frumos se așază lucrurile în viața de zi cu zi atunci când nu ne grăbim, când reușim să aducem pacea înlăuntru și ne încredințăm viața Domnului.
Cea care ne adună, ne luminează și ne dă această stare de liniște și de bine este rugăciunea.
De cele mai multe ori e suficient o rugăciune scurtă, câteva clipe oferite lui Dumnezeu, dar cât mai des pe parcursul zilei, ca să ne ținem în legătură cu El, cu Maica Domnului și cu sfinții cărora le cerem ajutorul.
Creștinii de altădată nu știau multe rugăciuni, dar aveau aducerea aminte de Dumnezeu mult mai vie. Astăzi, deși avem cărți întregi de rugăciuni, parcă ne este tot mai greu să facem aceste mici popasuri lăuntrice.
Un credincios îmi povestea că părinții l-au învățat ca, de fiecare dată când privește ceasul, să rostească măcar un „Doamne, miluiește!”. Și, încetul cu încetul, această deprindere i-a intrat în sânge.
Iar astăzi un student de la poliție îmi mărturisea că atunci când începe săptămâna cu rugăciune și cu binecuvântare simte cum toate decurg mai ușor și cu mai multă bucurie.
Cât de mult s-ar schimba și viața noastră dacă ne-am aminti mai des de Dumnezeu și am rosti mai des: „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne, iartă-mă!”, „Doamne, miluiește-mă!”.
În aceste chemări scurte se adună sprijin, încurajare, luminare și chiar spor în lucrurile pe care le avem de făcut.
Or, rugăciunea nu ar trebui să ne împovăreze, ci să ne dea aripi.
Pr. Octavian Moșin
