Omul observă, aproape în fiecare zi, cât de ușor aleargă spre cele care îi aduc plăcere, odihnă și confort și cât de greu se mișcă atunci când este vorba de cele ale sufletului.
Pentru odihnă găsește timp. Pentru o mâncare bună găsește dorință. Pentru lucrurile care îi sunt pe plac găsește răbdare și dispoziție.
Pentru rugăciune însă, pentru liniștire, pentru citirea câtorva pagini ziditoare, pentru o stare mai adunată în biserică, parcă mereu rămâne mai puțin: mai puțin chef, mai puțină putere, mai puțină disponibilitate.
Ajunge și la biserică, dar nu întotdeauna cum se cuvine: uneori cu întârziere, alteori cu mintea împrăștiată, obosit și grăbit. Iar după aceea caută odihna cu atâta râvnă, încât pentru ea găsește imediat timp, răbdare și justificare.
Și astfel descoperă în sine pe omul cel vechi, încă foarte legat de cele pământești și foarte puțin deprins cu gustul celor cerești.
Nu cele materiale sunt, în sine, problema, ci alipirea de ele și ușurința cu care le dăm întâietate.
În această stare a noastră, Evanghelia de astăzi pune înainte chipul slăbănogului de la Vitezda - un om care a așteptat ani de zile, fără grabă, fără revoltă și fără să plece din locul nădejdii sale. El aștepta un om care să-l ajute.
Omul de astăzi, de multe ori, tot oameni caută: sprijin, înțelegere, rezolvare, ieșire din neputințe. Și uită că Domnul este Cel care vine chiar și atunci când noi nu știm să cerem cum trebuie.
„Nu vă încredeți în boieri, în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire”, ne amintește psalmistul. Este chemarea de a muta nădejdea acolo unde nu există dezamăgire.
Poate că una dintre cele mai mari neputințe ale omului de astăzi nu este lipsa ajutorului, ci lipsa răbdării și a statorniciei. Slăbănogul a rămas și a așteptat. Noi, însă, obosim repede, plecăm repede, renunțăm repede.
De aceea, chemarea acestei zile este limpede: nu fuga de cele pământești, ci nealipirea de ele; nu căutarea febrilă a sprijinului omenesc, ci învățarea răbdării în așteptarea lui Hristos, Cel prin care vine adevărata ridicare din toate neputințele.
Pr. Octavian Moșin





