Astăzi lumea trăiește tot mai mult pe cont propriu.
La ce mă refer? Nu mai comunicăm între noi. Am ajuns să ne închidem în mici „ciupercuțe” – grupuri restrânse, izolate – astfel încât nu mai știm unii de alții, nu mai interacționăm, nemaivorbind de întrajutorare și sprijin.
Chiar ieri stăteam de vorbă cu cineva, într-o gospodărie din centrul orașului, înconjurată de alte trei case. L-am întrebat pe stăpânul casei cum se înțelege cu vecinii, iar el mi-a spus că nu are nicio legătură cu ei; unii nici măcar nu se salută.
Cum e posibil să trăim atât de aproape unii de alții și, totuși, să nu ne cunoaștem? Uneori nu știm nici cum îl cheamă pe cel de lângă noi.
Aceeași realitate o întâlnim adesea și în biserică, mai ales la oraș. Oamenii se roagă unul lângă altul, dar nu-și cunosc numele, nici îndeletnicirile, cu atât mai puțin cum trăiesc, ce necazuri și ce bucurii au.
O creștină îmi spunea, cu durere, că a fost spitalizată două luni, iar nimeni din biserică nu s-a interesat dacă mai este în viață…
Tristă realitate, mi-am zis. Dar care ar fi soluția? Cum să ajungem să ne bucurăm de a ne cunoaște, să comunicăm mai des, dar cu măsură și cu respect pentru intimitatea fiecăruia?
Nu putem schimba lumea dintr-o dată, dar putem începe cu aproapele nostru. Dar cine este aproapele nostru? Ne întrebăm, poate, asemenea celui din Evanghelie.
Aproapele este cel de lângă noi – cel pe care îl întâlnim zi de zi, cel pe care, uneori, îl trecem cu vederea.
Poate un vecin flămând, poate un coleg întristat, poate mama care așteaptă un cuvânt de recunoștință, poate un om care are nevoie de o rugăciune.
Lucruri mici, dar care apropie inimile.
Să învățăm să ne vedem unii pe alții, să ne purtăm în rugăciune și să fim aproape, căci în această apropiere începe adevărata comuniune.
Pr. Octavian Moșin
