Suntem între Duminica Tomii și Duminica Mironosițelor.
Cugetând la aceste două duminici, descoperim parcă două chipuri ale sufletului nostru. Pe de o parte, există în noi acel Toma care se îndoiește, care pune totul la încercare, care nu primește până nu se convinge prin ceea ce vede și atinge. Este, poate, partea noastră prea legată de cele materiale, de ceea ce poate fi dovedit și controlat. Dar, dincolo de această aplecare spre concret, există și un om lăuntric, mai adânc și mai viu, care începe să înțeleagă că nu tot ce este esențial se vede cu ochii trupești.
Toma nu rămâne în îndoială. El face pasul spre credință, mărturisește dumnezeirea lui Hristos și I se închină cu acea mărturisire cutremurătoare: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Din necredință, ajunge la adevăr; din împotrivire, la închinare.
Înaintea noastră stă apoi exemplul Mironosițelor – femeile care L-au urmat pe Hristos cu credincioșie, care nu s-au depărtat de El nici în ceasul durerii, nici în ceasul tăcerii, nici în fața morții. Ele au rămas purtătoare de mir nu doar cu mâinile, ci și prin curăția inimii, prin dragostea statornică și prin dorința de a-I sluji până la capăt.
Între Toma și Mironosițe ne regăsim și noi: uneori șovăitori și reci, alteori chemați la fidelitate, la curaj și la iubire curată.
Astăzi, mai mult ca oricând, se ridică înaintea noastră întrebarea: cui Îi slujim cu adevărat? Îl urmăm pe Hristos doar cu gândul și cu vorba sau și cu viața? Vrem cu adevărat să ne asemănăm Lui?
Cât de greu se schimbă omul vechi din noi. Cât de greu lepădăm îndoiala, împietrirea, obișnuințele care ne țin departe de Dumnezeu. Dar tocmai aici începe lucrarea Învierii: în dorința sinceră de a ne ridica, de a ne curăți și de a-I rămâne credincioși.
Pr. Octavian Moșin
