Fiecare om din lumea aceasta, fiecare dintre noi, este, mai mult sau mai puţin, nerecunoscător. Dumnezeu ne hrăneşte, ne îmbracă, ne apără, ne-a dăruit un înger păzitor. El ne hrăneşte cu Sfintele Sale Taine, cu Trupul şi Sângele Lui, a pregătit o mare împărăţie pentru noi, se împacă cu noi atunci când o luăm pe alături, ne binecuvântează atunci când ne căim.
Dar noi suntem nelegiuiţi, Îl hulim, Îl insultăm, Îl dispreţuim, iar El este iertător şi tolerant; El aşteaptă întoarcerea noastră. Dar, ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi dator, noi nu ne gândim vreodată la frica de Dumnezeu, la respectul ce i-L datorăm sau la credinţa ce trebuie s-o avem atunci când ne amintim de prezenţa Lui. Noi uităm că ar trebui să ne plecăm capetele din veneraţie faţă de acest mare Dumnezeu – cel mai minunat, de negrăit, insondabil, nemărginit şi prea dulce Dumnezeu. Dacă fiecare dintre noi ar avea o mie de guri, noi încă nu am fi în stare să-L ridicăm în slavă aşa cum se cuvine pentru nenumăratele Sale daruri făcute nouă! De aceea, Sfântul Apostol Pavel, după mai multe stări de extaz, vederi şi desfătări dumnezeieşti, a fost adesea copleşit de uimire şi a pronunţat aceste cuvinte nemuritoare: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui. Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? (Rom. 11, 33-34).
Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 368
