În prag de primăvară au supraviețuit sau, din contra, au răsărit diverse practici inspirate din antichitatea păgână. Lumea este preocupată de un set de sărbători ce bat la ușă una după alta: Valentine’s Day, Dragobetele, 8 martie.
Deși ambalajul e diferit, mesajul fiecăreia rămâne a fi unul străin duhului creștin.
Dragobetele, serbat azi, are înveliș popular, dar tot pustietate și eroare duhovnicească este.
Deși e firesc să ne bucurăm de renașterea naturii, când reînvie totul în jur, să nu ne scape renașterea lăuntrică, care adapă viața într-un mod cu totul aparte. În suflete noastre ar trebui să înmugurească, să înverzească și chiar din flori să iasă fructe ca roade ale unei vieți trăite în adevărata dragoste.
Sunt în mediul tinerilor și primăvara este mai evidentă într-un campus studențesc. Fetele ies tot mai dezgolite, băncile din curte sunt ocupate de cei care ies la plimbare... Iar după câteva luni de hibernare lumea e dornică de distracție.
Însă această realitate nu trebuie să alimenteze pornirile noastre pătimașe, să nu fim obsedați de o iubire ce înclină spre desfrâu, ci să ne primenim sufletele prin înfrânare, prin oferirea de hrană și de vitamine duhovnicești precum sunt rugăciunea și faptele bune.
Și abia atunci vom putea simți dragostea autentică, gata să facă totul pentru Dumnezeu și aproapele.
Adineauri m-a sunat o profesoară, spunându-mi vestea tristă că i-a decedat mama la țară. Se numea Anastasia, avea peste optzeci de ani și am cunoscut-o, căci mai era adusă de copii la biserica universitară.
Am primit această veste liniștit, pentru că, știindu-i viața și că l-a iubit pe Dumnezeu atât de sincer, curat și profund, m-am gândit că se duce la limanul Iubirii veșnice. Chiar numele ei din greacă se traduce ”înviere” și cât de frumos ar fi să avem în jur cât mai multe modele desăvârșite, care ne-ar arăta calea ce duce spre mântuire.
Doar astfel de mame ne inspiră o viață neprihănită, în duhul dragostei lui Dumnezeu. Și doar o astfel de trăire e vrednică de răsplata fericirii veșnice, unde nu este durere, nici scârbă, nici suspinare... nimic din cele întinate...
Să fim conștienți de realitatea că viața nu ne aparține, din trup și suflet nu avem dreptul să facem orice am vrea. Trupul să fie un templu, în care ar sălășlui sufletul, ar arde flacăra credinței, nădejdii și dragostei.
Dragostea curată ne unește, ne face să trăim din plin viața și să moștenim raiul, unindu-ne cu Dumnezeu, care tot Iubire este.
Chiar dacă apar atâtea sărbători care încearcă să ne tulbure, să luăm aminte și să nu răspundem provocării. Să fim ca lacrima... ca lumina... să nu permitem răului să ne ispitească!
Preot Octavian Moşin
