Se spune că în timpul unei epidemii de ciumă, mai mulţi nobili, temându-se de moarte, s-au izolat într-un castel, au baricadat intrările şi s-au dedat la cele mai josnice orgii.
Ciuma a văzut că nu poate intra la ei şi s-a dus la Moarte, să-i ceară ajutorul. Aceasta s-a uitat cu coada ochiului la destrăbălaţii din castel şi i-a răspuns:
- Eu nu am nimic cu ei.
- Cum aşa? s-a mirat Ciuma. Nu dumneata îi duci la Judecata de Apoi pe cei răniţi de colţii mei ucigători?
- Ba da - pe cei cu suflet, a precizat bătrâna Moarte. Pe când aceştia...cu nepăsarea şi dezmăţul lor şi-au omorât sufletul cu mult înainte de venirea mea.
***
Refuz să cred că putem trece prin viaţă fără să ucidem un vis, o floare, o speranţă sau o dragoste nevinovată. Ne-am sinucide, dacă ne-am da seama cât de cruzi suntem...
Zilnic, indiferenţa muşcă din noi câte o fărâmă de suflet, până când îl mistuie aproape de tot. Atunci, fulgeraţi de adevăr, constatăm cu uimire că, fără suflet, nici moartea nu mai are nevoie de noi...
(Aurelian Silvestru, Fărâme de suflet, Ed. Tocono, 2011, p.124-126)
