Spiritul de jertfă, dorinţa de înţelegere reciprocă trebuie să fie o constantă şi o dominantă a familiei creştine. Când iubim cu adevărat simţim că preocupările noastre, bucuriile sau necazurile noastre, indiferent de intensitatea şi amploarea lor, devin mici şi neînsemnate, în comparaţie cu dorurile sau deziluziile persoanei iubite.
Trăim viaţa noastră din perspectiva vieţii sale. Ne uităm pe noi, ne trecem pe noi în plan secundar, gândind şi trăind din perspectiva sufletească a celuilalt. Suntem în stare să ne sacrificăm fericirea noastră, să facem totul pentru binele şi fericirea celuilalt, lucru care ne aduce şi nouă adevărata fericire, chiar dacă aceasta înseamnă să ne dăm propria viaţă. De aceea considerăm că familia este o şcoală a renunţării personale, în folosul binelui familial, un altar de jertfă în slujba celor mai frumoase şi înalte idealuri creştine: iubire, înţelegere, credinţă, mântuire.
În legătură cu armonia conjugală, ce trebuie să domnească într-o familie, nu putem să nu înfierăm practica divorţului. Soţilor aflaţi în pragul unei astfel de situaţii, le propunem spre mediere înţeleptele cuvinte: „Este cu mult mai important să fii cum trebuie decât să te căsătoreşti cu cine trebuie!” Ele subliniază o mare realitate a vieţii de familie, şi anume nevoia de continuă depăşire, încercarea personală de a deveni parteneri ideali, exemple şi modele pentru toţi ceilalţi membri ai familiei. Înainte de a-i cere celuilalt să fie soţul sau soţia ideală, să încercăm noi înşine a fi astfel.
Preot Prof. Iona C. Teşu, Patima desfrânării şi lupta împotriva ei, Editura Credinţa strămoşească, 2003, p. 130-131
