Dumnezeu nu ne vrea proşti, ci ne vrea fii ai Înţelepciunii şi ai Iubirii stăruitoare

Aud adesea că noi, „ăştia credincioşi”, suntem habotnici, superstiţioşi, extremişti sau pur şi simplu proşti. Însă Evanghelia ce se citeşte în Duminica aceasta în Biserică afirmă exact contrariul: credinţa presupune cunoaştere, iubire şi stăruinţă. Trei virtuţi aflate astăzi în mare suferinţă. Dar răsplata este pe măsură: ajutorul lui Dumnezeu. De care alţii se plâng că nu-l mai primesc. Pentru că nici nu mai ştiu să-l ceară.

Textul despre care vorbesc descrie vindecarea fiicei unei femei cananeence, adică de alt neam decât cel evreiesc. Biserica nu-i ştie numele, Evanghelia nu l-a păstrat, dar pentru alesele ei virtuţi o numeşte cu „C” mare, semn al unei personalităţi: Cananeeanca.

Contextul este următorul: această femeie păgână (din punctul de vedere al poporului iudeu, socotit popor ales) vine cu mult curaj la Hristos şi îi cere ajutorul, pentru a-i vindeca fiica, ce era „chinuită de un demon”. Dar nu demonizarea fetei este subiectul principal, ci felul în care ea primeşte ajutorul de la Hristos. Iniţial, Hristos nu o bagă în seamă, apoi urmează un moment delicat, în care pare că o jigneşte, asemănând-o cu un câine, dar sfârşitul este apoteotic: un simplu răspuns al femeii va smulge admiraţia şi lauda din partea Domnului. Or, ca să ajungă Dumnezeu să te admire, trebuie să ai nişte calităţi. Până la urmă şi noi, oamenii, facem la fel. Admirăm pe cei care ne surprind plăcut prin calităţile lor.

Sunt oameni care nu cred în ajutorul lui Dumnezeu. Li se pare o himeră, o poveste pentru naivi sau, spus mai vulgar, pentru proşti. Alţii cred că Dumnezeu îi poate ajuta, dar se plâng de faptul că nu prea mai simt acest ajutor. În realitate, şi unii şi alţii ignoră un adevăr elementar, aplicabil şi în societate: ca să primeşti un ajutor, trebuie să ştii CE şi CUM să ceri. Asta presupunând că, în iarna vrajbei noastre, se mai găsesc oameni care să ajute, întrucât avem de-a face cu o specie pe cale de dispariţie. Sau, mai grav, care transformă ajutorul în trafic de influenţă şi corupţie.

Dialogul dintre Hristos şi Cananeeancă ne transmite câteva lucruri despre acest „ce şi cum” să ceri, pe care încerc să le sistematizez.

1. Credinţa presupune, înainte de toate, cunoaşterea lui Dumnezeu. Adică să ştii exact CINE este Dumnezeu. Femeia spune: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!”. Scurt, dar de profunzime teologică. Femeia nu apela la Hristos ca la un şaman, ci Îl cunoştea foarte bine, ştia exact cui se adresează: Fiului lui Dumnezeu cel Întrupat, Mesia, numit şi Fiul lui David, cel pe care poporul evreu îl aştepta. Teologic vorbind, femeia era mai cultivată în teologie decât mulţi dintre cei ce pretindeau a fi „aleşi” de Dumnezeu, deşi făcea parte dintr-un alt popor. Ceea ce înseamnă că credinţa, ca şi cunoaştere a lui Dumnezeu sunt universale, aparţinând oricui şi le doreşte, fără discriminare.

2. Rugăciunea trebuie însoţită de stăruinţă. Mărturisirea teologică a femeii este întâmpinată de către Hristos cu o paradoxală răceală. Mai întâi, nu-i răspunde în niciun fel. Imediat intervin ucenicii, care par deranjaţi de insistenţele femeii: „Elibereaz-o, că strigă în urma noastră”, asemenea multor oameni, care astăzi sunt deranjaţi de strigarea în public a credinţei şi ar dori-o eliberată, adică scoasă din zona de interes public. Hristos le răspunde cu un aer exclusivist: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. În realitate, Domnul încerca răbdarea şi stăruinţa acestei femei, nu pentru că ar fi vreun sado-masochist, ci ca să fie mărturie de stăruinţă şi de luptă pentru idealurile înalte, iubirea de mamă fiind ceva unic şi înălţător. Iar femeia confirmă, căci, însoţind credinţa cu stăruinţa, „venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă”. Este cea mai simplă formă de a te adresa divinităţii: te închini şi ceri ajutorul. Mai târziu, înţelegând profunzimea acestui gest, creştinii au început să se salute între ei cu Doamne ajută, semn al dorinţei de bine pentru aproapele tău. De aici însă, lucrurile devin şi mai interesante.

3. Credinţa, rugăciunea, cunoaşterea şi stăruinţa trebuie fundamentate pe iubire şi pe smerenie. Ştiindu-i virtuţile alese ale sufletului, Hristos vrea şi mai mult de la femeia păgână. Prin urmare, îi dă o replică ce pare vulgară, jignitoare sau chiar umilitoare: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Cum ar veni, îi zice cam aşa: „voi, cananeeni, fiind păgâni, sunteţi ca nişte câini care nu au dreptul de a se hrăni cu pâinea de la masa celor aleşi, cu învăţăturile înalte ale credinţei în Dumnezeu”. Însă femeia dă dovadă de o inteligenţă sclipitoare. Smerindu-se şi trecând peste aparenta jignire (înţelepţii învaţă şi din mustrări, proştii nu pricep nimic nici din laude), ea recunoaşte că, într-adevăr, păgânii nu pot avea acces la credinţa autentică. Dar mai înţelege foarte bine că asta nu se întâmplă din cauza lui Dumnezeu, care iubeşte pe orice om, întrucât este făcut după chipul Său, ci din cauza alegerii greşite pe care o fac păgânii, de a nu urma adevăratei credinţe. Aşa că replica ei va fi o culme a teologiei creştine: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Adică ea îşi recunoaşte păgânismul, dar afirmă că Dumnezeu nu poate fi atât de crud încât să fie indiferent faţă de omul pe care l-a creat. Chiar dacă greşeşte şi alege să devină păgân, omul tot mai are posibilitatea de a se îndrepta. În fond, Hristos este cel ce oferă lumii întregi iertarea şi îndreptarea. Pe care femeia le exemplifică foarte inteligent prin fărâmituri. Aici este maximul teologiei creştine, cum spuneam, pentru că pâinea nu este doar aliment al trupului, ci şi hrană spre viaţă veşnică, Hristos autodefinindu-Se ca Pâinea care s-a coborât din Cer. În acest moment, femeia a teologhisit despre centrul şi esenţa vieţii creştine, Sfânta Împărtăşanie: Trupul şi Sângele Domnului.

4. Ajutorul lui Dumnezeu este doar răsplata comuniunii cu El. Sunt mulţi oameni care cred că ajutorul de la Dumnezeu vine în mod automat, dacă împlineşti anumite ritualuri. Asta este mai mult superstiţie. Ritualurile îşi au rolul lor bine definit, dar nu garantează partea de contribuţie personală a omului în relaţia sa cu Dumnezeu. Comuniunea nu este automatism. Noi ştim foarte bine asta, dar ne încăpăţânăm să uităm sistematic: când dorim comuniunea cu cineva, nu ne mulţumeşte ritualismul, formalismul sau eventualele gesturi frumoase, dacă ele nu vin din inima celui de lângă noi. Prin urmare, ajutorul lui Dumnezeu nu este altceva decât răspunsul Lui la iubirea noastră, la dorinţa noastră de comuniune.

Tocmai de aceea cei care, de regulă, acuză pe credincioşi de habotnicie, superstiţie sau prostie, sunt tocmai cei care au o inimă împietrită, care funcţionează doar automatist. Dar credinţa nu este deloc aşa. Ea este cunoaştere, stăruinţă şi iubire.

Dumnezeu nu ne vrea habotnici, superstiţioşi sau proşti, ci ne vrea fii ai Înţelepciunii şi ai Iubirii stăruitoare.