Cât de frumos este sufletul care se pocăiește, eliberându-se de tot ce s-a așezat în timp sau a stat și a „mocnit” înlăuntrul său. Deși pare atât de greu să te spovedești, odată ce ai îndrăznit, simți cum scapi de o povară, cum se face lumină și cum în inimă se naște o dorință tainică de a trăi altfel – într-un mod bineplăcut Domnului.
Adesea ne trebuie o viață întreagă – cincizeci, șaizeci, chiar șaptezeci de ani – pentru a ajunge la adevăruri atât de simple, dar atât de schimbătoare de viață. De multe ori nu a fost cine să ne îndrume, cine să ne arate calea spre Biserică, cine să ne ia de mână și să ne sprijine în neputințele noastre. Și astfel rămânem aproape toată viața neînvățați duhovnicește, riscând să ne risipim sufletul pentru lucruri trecătoare și de puțin folos.
Și totuși, există o nădejde care nu apune: nu este niciodată prea târziu.
Cât timp inima bate și sufletul mai tresare la chemarea lui Dumnezeu, începutul este posibil. O spovedanie poate deschide calea unei vieți întregi. Un pas făcut astăzi poate vindeca ani de rătăcire.
Postul ne ajută să curățim sufletul de povara păcatelor, să lăsăm „desaga” grea la picioarele Domnului și să redobândim libertatea lăuntrică. Căci pentru libertate ne-a zidit Domnul, ca să fim liberi de păcat și vii în El.
Pr. Octavian Moșin
