A venit o tânără și mi-a spus că vrea să vorbim. Și a început să spună, să spună. Știți cât mi-a spus? Nouă ore neîntrerupt! Și atunci eu eram preot tânăr și n-aveam altă treabă, și am stat cu ea noua ore. Și, după ce am stat cu ea noua ore, mi-a zis:
„Acum am terminat. Ce să fac?”. Și eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus:
„De acum înainte, să mergi în fiecare Duminică la biserică. Și în fiecare dimineață să te rogi. Și să mergi să asculți predicile, cuvintele duhovnicești”.
Și cea care mi-a vorbit noua ore, fără ca eu să-i spun nimic, a plecat de acolo și le-a spus tuturor: „Cel mai bun duhovnic! Cel mai bun duhovnic!”. Dar nu i-am spus nimic. Singurul lucru pe care l-am facut a fost să am mare răbdare, să o ascult.
Știți, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni care să-i asculte. Nu de predicatori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea. Și părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în biserică, ținem predici, dar la spovedanie ascultăm, și ne rugăm în același timp. Adică îi facem „duș” și aruncăm peste el apa rugăciunii și a dragostei.
V-am vorbit din propria mea experiență, din ceea ce încerc eu să fac. În cele din urmă însă, oamenii nu ne aparțin nouă, sunt ai lui Dumnezeu. Facem tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin iubirea noastră de oameni, prin rugăciune — și, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multă dragoste decât noi…
Fragment din conferința „Apostolatul tinerilor în Biserică astăzi” Iași, 2 septembrie 2010, “Familia ortodoxa”, nr. 3 (50)/2013)
