Astăzi se împlinesc cinci ani de când a plecat la cele veșnice scriitorul nostru îndrăgit, Nicolae Dabija. Odată cu plecarea sa am simțit că din viața mea s-a desprins încă un sprijin.
Deși, cu ajutorul Domnului, suntem în stare să ne descurcăm în multe și, uneori, chiar să fim sprijin pentru alții, rămâne în inimă nevoia de anumite persoane pe care Dumnezeu le trimite în viața noastră pentru a ne întări, a ne îndruma și a ne ridica atunci când slăbim.
Există un paradox pe care îl înțelegem adesea abia mai târziu: chiar dacă părinții ajung neputincioși și au nevoie de grija copiilor, cât timp sunt în viață omul se simte mai sigur, mai ocrotit, mai mângâiat și mai încrezător.
Așa l-am simțit și pe fratele Nicolae – un om care știa să sprijine tocmai în cele mai sensibile locuri ale sufletului: să te ajute să treci peste orgoliu, să biruiești frica, să nu te împaci cu prostia și nedreptatea, să păstrezi demnitatea. Astfel de oameni nu se limitează doar la a trăi pentru ei înșiși; ei îi cresc și pe alții, îi întăresc și, fără zgomot, contribuie la zidirea unei societăți mai sănătoase.
Viața ne învață că fiecare clipă poate fi un prilej de descoperire și de învățare. Aceasta a înțeles și Nicolae Dabija. Prindea ideile care se nășteau în mintea și în inima sa și le așternea îndată pe hârtie. Până în ultima clipă a purtat cu el pixul și carnetul, asemenea unui elev din clasa întâi, care descoperă și se minunează zilnic de lumea din jurul său.
Apoi încerca să-i ajute și pe alții să descopere ceea ce Dumnezeu îi luminase să înțeleagă.
Era atent nu doar la ceea ce spune, ci și la felul în care spune, la momentul în care cuvântul trebuie rostit. Iar uneori socotea că este mai bine să tacă și să se roage, lăsându-L pe Dumnezeu să-i șoptească aproapelui exact ceea ce are nevoie să audă și să îndrepte în viața sa.
Mai vino, frate, și spune-ne încă o dată de ce ai și de ce avem nevoie ca să rămânem în pace și în lumină.
Pr. Octavian Moșin
