Pacienta mea, o femeie în vârstă de 20 de ani cu cancer, prezenta rezultate slabe sub chimioterapie. Boala s-a răspândit în tot corpul ei. Făceam tot ce era cu putință pentru a o ajuta, dar nu știam cât timp va mai trăi - probabil, cel mult, doar câteva luni. Mama ei venea cu regularitate în vizită și se așeza alături, pe patul de spital. În jurul gâtului, amândouă purtau cruciulițe pe lanțuri fine din aur. Lângă pat, pe perete - o felicitare cu imaginea lui Iisus Hristos, într-o mantie de culoare roșie, cu raze aurii pornind de la capul Său.
Avea părul lung, castaniu, cu bretonul lipit de frunte, ud din cauza febrei. La început, ochii ei albaștri mă urmăreau cu speranță; cu timpul însă, tot mai des îi strângea de durere. Chimioterapia a redus capacitatea corpului ei de a lupta cu infecțiile. Prin urmare, nu trebuia să părăsească camera – devenise o prizonieră. M-am simțit rău că nu-i puteam oferi nici un tratament mai bun.
Mă întrebam: ar trebui oare să sun un preot? Ar trebui să o întreb dacă vrea să vadă un preot? Nu eram sigur și nici măcar nu știam cum să ating acest subiect.
Am fost crescut evreu, nu aveam nici o vagă idee despre când ar fi bine să chem un preot, sau ce implică această faptă. M-am temut că, dacă voi pune în discuție problema, ea și mama ei ar crede că am renunțat să lupt. Timp de câteva săptămâni, nu am făcut nimic. Însă mă simțeam rău de fiecare dată când o vizitam.
"Chemăm noi vreodată un preot?", am întrebat eu în cele din urmă un rezident, încercând să par cât mai degajat. M-am simțit incomod întrebând - ca și cum ar trebui cumva să știu mai bine. Am observat, ocazional, preoți în gulere albe și rabini cu pălării negre folosind ascensoarele și trecând pe coridoare, dar am rămas surprins înțelegând că atât eu, cât și ceilalți colegi, nu am vorbit cu ei niciodată, pur și simplu ignorându-i. Ei acționau și făceau parte dintr-o altă lume.
Rezidentul m-a privit de parcă aș fi un smintit. În calitate de medici nu facem acest lucru. Eu, ceilalți doctori, nu am abordat teme religioase și spirituale cu nici unul din pacienți în timpul gărzilor. Religia și spiritualitatea sunt subiecte tabu în lumea medicinei științifice. Cu toate acestea, părea straniu să nu fac nimic. Am simțit însingurarea și groaza fetei în acea cameră - chiar dacă era cu mama ei - și nici unul dintre noi nu a încercat vreodată să îi abordeze cumva sentimentele.
Religia nu a fost niciodată subiect de discuție în formarea mea medicală. La universitate, un preot avea un mic salon, oferind cafea și ceai. Dar această ofertă era în întregime opțională, iar majoritatea studenților nu au intrat niciodată în salonul preotului.
Însă, importanța religiei și a spiritualității pentru mulți pacienți a fost documentată științific. Șaptezeci la sută din pacienții aflați în pragul morții doresc ca medicul să îi întrebe despre credința lor. De asemenea, convingerile religioase afectează preferințele celor aflați pe patul de moarte, atunci când vine vorba de alegerea unui tratament paliativ sau mai agresiv.
Surprinzător, doar jumătate din pacienții care doresc să discute în spital despre preocupările lor spirituale sau religioase ajung să o facă. Cei care discută – indiferent dacă au vrut inițial sau nu – cu o probabilitate mai mare vor aprecia cu “excelent” îngrijirea generală din spital. Din pacienții cu cancer avansat, 88 la sută spun că religia este cel puțin oarecum importantă, iar 72 la sută simt că sistemul medical nu a împlinit deloc nevoile lor spirituale, sau doar minimul necesar.
De-a lungul anilor, am văzut din ce în ce mai mulți pacienți - mai ales atunci când întâmpină sfârșitul vieții - care valorează sentimentele lor emoționale, existențiale și spirituale mai mult decât tratamentul medical, atunci când tratamentul începe să pară inutil.
În cele din urmă, pacienta mea aflată pe moarte a vorbit cu un preot. L-am observat că o vizitează într-o zi, când am trecut pe lângă ușa ei. Două zile mai târziu, l-am văzut iarăși îndreptându-se spre salonul de spital. În următoarea dimineață, am constatat că pacienta avea o privire mai calmă, mai ușurată decât pe parcursul săptămânilor. Continua să aibă febră și a murit câteva luni mai târziu, în același salon. Dar preotul a ajutat-o, am simțit, într-un mod în care eu și tratamentul medical nu am putut să o facem.
Încă mai regret tăcerea mea față de ea, dar am încercat să învăț din greșelile mele. Nu e obligator pentru medici să fie spirituali sau religioși, dar trebuie să recunoască: pentru mulți pacienți, problemele spirituale sunt importante, mai ales la capătul vieții. În cazul în care medicii nu doresc să întrețină astfel de convorbiri, nici nu e obligator. În schimb, un medic poate spune pur și simplu: "Unii pacienți ar dori să aibă o conversație despre problemele spirituale, alții nu doresc. Dacă v-ar plăcea, putem aranja ca cineva să vorbească cu tine."
Din păcate, nenumărați pacienți se simt inconfortabil atunci când vor să abordeze astfel de subiecte cu medicii lor. Iar majoritatea doctorilor continuă să nu o facă niciodată.
traducere şi adaptare Ion Rotaru
Sursa: The New York Times
http://well.blogs.nytimes.com/2015/08/13/doctors-fail-to-address-patients-spiritual-needs/?_r=0
