Evanghelia de la Luca, capitolul 6, versetele 31-36. Ce ne spune?
„Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţile şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi în-tocmai.
Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”
Iată-ne, iubiţilor, înaintea unei dileme care ne cuprinde în fiecare zi când trecem pe lângă cei care cer iubirea noastră, binele nostru şi împrumutul nostru cel de toate zilele. Şi poate că nu este Evanghelie mai grea decât cea de astăzi, nu în tâlcuri, cât în aplicarea ei, pentru că, în cuvintele cuprinse aici, lucrurile sunt extrem de simple. Domnul nu porunceşte, dă sfat; sfat mântuitor, ca precum voim să ne facă nouă oamenii să facem şi noi lor asemenea.
Răsturna Hristos aici Legea cea veche, numită şi „Legea Talionului”, adică „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi” şi ne învăţa că bine ne este nouă să ne scoatem amândoi ochii şi să-i dăruim aproapelui, dacă el are nevoie de ochii noştri; şi bine ne este nouă să ne scoatem sufletul din noi şi să-l dăruim aproapelui, dacă sufletul nostru, pus astfel, este spre mântuirea aproapelui nostru. Şi ne întreabă oarecum retoric pe toţi până la sfârşitul veacului: „Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea?” Oare este iubirea aceea pe care o afirmăm numai faţă de cei care ne iubesc pe noi? Să luăm aminte la modul nostru de a ne manifesta iubirea fie în familie, fie pe stradă, fie acolo, în colectivele unde fiecare dintre noi lucrăm, sau în colectivele unde nu lucrăm.
Iată, de exemplu, este iubire să-i dai de băut prietenului tău care este beţiv? Este iubire să-i dai prilej de sminteală femeii care nu stă prea bine în viaţa ei familială? Este, oare, prietenie şi iubire, ace-ea de a da bani aceluia care întotdeauna din banii aceia îşi cumpără alcool, sau îşi cumpără din cele ale patimii sale?
Sunt zdrobitoare întrebările. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat, pe stradă mergând, să vă întindă mâna un om, cerându-vă bani, şi să vă asude în mână milostenia, că nu ştiaţi dacă o daţi pătimaşu-lui sau o daţi lui Hristos? Că nu ştiaţi dacă o daţi celui pe care Dumnezeu îl iubeşte, sau celui pe care îl iubeşte Dumnezeu ca pe unul dintre păcătoşii Săi?
Iată-ne, iubiţilor, în dilema aceasta cea mare a iubirii, a iubirii aproapelui nostru. Un sfânt contemporan nouă, Sfântul Siluan Athonitul, spunea la un moment dat un lucru de care, citindu-l, m-am cutremurat şi de fiecare dată când îmi este greu să trec peste bariera aceasta a neiubirii de aproapele, îmi aduc aminte de cuvintele sfântului. El spune aşa: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi înseamnă, de fapt, să-l iubeşti aşa cum Dumnezeu îl iubeşte. Nu cum l-ai iubi tu, ci cum Dumnezeu îl iubeşte”. O să spuneţi: Bine, în teorie totul este foarte bine; practica întradevăr este dificilă, pentru că este greu să iubeşti pe aproapele tău care pute a alcool de trăzneşte; este greu să iubeşti pe cel care, plin de mirosuri fetide, se apropie de tine, cerându‑ţi bucata de pâine; este greu să întinzi mâna către copilul murdar şi plin de bube, de pe stradă, care are nevoie de ajutorul tău. Chipul iubirii în imaginea noastră este chipul luminos, chipul plin de mireasmă plăcută, este chipul căldurii, este chipul iubirii de sine! De aceea este greu să-l iubim pe aproapele nostru, pentru că aproapele nostru este tot ce ne iese în cale şi ne cere ajutor în numele lui Iisus Hristos. „Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac”.
De câte ori nu spunem: Mergem la nunta cutăruia, că avem o „obligaţie”, că şi el a fost la nunta mea, sau, mă rog, la nunta copiilor mei! Vai de cei care au ajuns ca numai din obligaţie să meargă să‑şi împărtăşească bucuria cu cineva! Ce bucurie mai este aceea şi ce bunătate, care se naşte din obligaţie, şi nu din plecarea sufletului către celălalt, către întâlnirea cu el?
Iată! Ce mulţumire vom avea dacă împrumutăm pe cineva de la care nădăjduim să luăm înapoi ceea ce am împrumutat? Îmi aduc aminte de cineva care punea de-o parte hainele sale cele mai bune şi o întrebam: Pe acestea le vei pune în dulap şi pe celelalte, cele pe care le ai în casă, le vei da gunoiului? Sau le vei da de pomană? „Nu, vai, părinte! Cum să fac aceasta?! Cele bune le voi da de pomană, pentru că de voi da ceea ce nu-mi trebuie înseamnă că nu am dat nimic”. Am stat şi m-am cutremurat. Şi m-am gândit că femeia aceea pricepuse mai bine decât mulţi, mulţi şcoliţi întrale Teologiei ce înseamnă a da de pomană! Înseamnă a da ce ai mai bun din tine şi de pe tine pentru celălalt.
Domnul vine astăzi să ne zgâlţâie pe fiecare dintre noi în parte, cu cuvintele sale: „Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii noştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi”. Şi m-am gândit că astăzi se potriveşte pilda aceea cu mama care se plângea că oferise celor trei fete ale sale trei lanţuri de aur cu cruce, la fel fiecăruia, semn al dragostei materne. La un moment dat, fata cea mare din familie a constatat că unei femei îi lipsea traiul necesar şi mai cu seamă banii necesari pentru o intervenţie chirurgicală, şi i-a dăruit crucea pe care o primise cadou de la mamă. Mama pentru o vreme a fost tristă, pentru ca mai apoi, înţelepciunea cea dintâi a omului credincios să o lumineze şi să priceapă că abia atunci fata ei primise crucea cu lanţul de aur cu adevărat, când îl dăruise în numele salvării unui suflet de om, în numele unei binecuvântate încercări de a smulge morţii fizice încă un om, şi mai cu seamă, în numele dăruirii nădejdii, în numele crucii aceleia, care abia atunci devenea cu adevărat de aur.
Sau se potriveşte acesteia gândul acela al Sfinţilor Părinţi care de fiecare dată se deşertau de toate ale lor, pentru a se putea umple de Cel care le dăduse totul. Şi este interesantă povestea aceea din Pateric, în care unui monah din pustie i se fură tot de către nişte tâlhari fioroşi. Cât avea acolo, puţin. Şi la un moment dat, când tâlharii ieşiseră din casa lui, acesta aleargă după ei înebunit, cu un ulcior ciobit: Luaţi-l! Pe acesta l-aţi uitat! Pe acesta l-aţi uitat! Tâlharii s-au întors înapoi pocăiţi. Şi multă vreme au sălăşuit în apropiere de avva acesta ce alergase cu ulciorul gol, să-l dăruiască şi pe acela.
Acesta înseamnă să ieşi în întâmpinarea aproapelui cu iubirea ta; cu binele tău, şi cu nădejdea că nu vei primi nimic în schimb, ci doar plata cea multă a lui Dumnezeu din ceruri. Strigăt, strigăt de luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu se vădeşte a fi ultimul verset al Evangheliei de astăzi. Aşadar, „fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru milostiv este”.
Că este milostiv? Nu trebuie să ne îndoim. Luaţi aminte la ploile ce vin, la soarele ce ne luminează, la căldură, la mâncare, luaţi aminte la frumuseţea ochilor copiilor frăţiilor voastre, luaţi aminte la suferinţele ce vin şi la eliberarea din ele, luaţi aminte la bucuriile ce vin, luaţi aminte la întristările care adumbresc pentru o clipă viaţa, pentru ca mai apoi, uneori dincolo de moarte numai, să strălucească ca nişte cruci de aur cu adevărat, atârnate de gâtul nostru!
Iubiţilor, Evanghelia de astăzi, poate mai mult decât toate celelalte, este chemarea la mântuire: „Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este!” Amin.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
www.oasteadomnului.ro
