Întrebare: De când a apărut moda „altarelor de vară”, a slujirii Liturghiei în cort sau în alte spații nespecifice, sau slujirea Liturghiei „versus populum”? Urmăresc imagini și filmări de la hramuri și nu înțeleg, pentru multe din cazuri, de ce nu au săvârșit Liturghia în biserică din moment ce toți cei prezenți ar fi încăput și ar mai fi rămas loc. Se desființează utilitatea, rolul bisericii-clădire?
Răspuns:
1. Această practică este destul de nouă şi este răspândită cel mai mult în Biserica Ortodoxă Română, deşi poate fi observată şi în alte Biserici Locale, dar mult mai rar. Cel puţin în BOR, cred că totul a pornit de la „tradiţia românească” de a permite intrarea laicilor în altar la târnosirea bisericilor. Probabil, într-o primă fază, ctitorul bisericii (domnitor, boier sau nobil) era invitat în altar să semneze, alături de ierarh, înscrisul pus la piciorul Sfintei Mese, după care i se dădea voie să sărute Sfânta Masă înainte de a se săvârşi prima Liturghie. Anume slujirea primei Liturghii îi dă altarului sfinţirea desăvârşită, iar laicii (atât bărbaţii, cât mai ales femeile) nu trebuie să se atingă de un altar pe care deja s-a slujit. Dacă, de exemplu, ierarhul venea să sfințească un paraclis sau o capelă, Liturghia putea continua în biserica mare, iar la altarul sfinţit era pus să slujească Liturghia unul din preoţi (sau un ierarh inferior, dacă erau mai mulți).
Lucrurile se complică atunci când ierarhul trebuie să sfinţească biserica mare a satului sau o biserică de oraş, iar ctitori ai acelui locaş se consideră întreaga comunitate. În aceste cazuri s-a recurs la varianta cea mai populistă: toţi laicii – bărbaţi, femei, persoane din alte comunităţi şi chiar eterodocşi – sunt lăsaţi să intre în altar şi să sărute Sfânta Masă recent sfinţită, iar ierarhul nu poate aştepta trecerea tuturor prin altar (mai ales că unii vor să treacă de 2-3 ori şi doar pentru asta vin), ci este nevoit să slujească Liturghia pe un altar improvizat, undeva afară, iar pe altarul care tocmai a fost sfinţit se slujeşte abia a doua zi sau în duminica următoare.
Acelaşi obicei a început să fie aplicat de fiecare dată când biserica (ca locaş) este neîncăpătoare pentru mulţimea de credincioşi, fiind tot mai răspândite hramurile cu mai mulţi ierarhi şi zeci de preoţi – lucru care în trecut se întâmpla destul de rar. În unele mănăstiri, ca să atragă şi mai mult popor, în fiecare duminică şi sărbătoare (inclusiv la hram) se săvârşeşte Sfântul Maslu, la care mulţimea simplă de oameni vine pentru a scăpa „de nevoi şi de necazuri”, după care asistă şi la „concertul” de pe scena de afară, dar fără a se împărtăşi. Dacă este slujbă arhierească, la sfârşit li se mai citesc şi rugăciuni de dezlegare pentru toate păcatele, aşa încât toată lumea să fie fericită, deşi rugăciunea respectivă ar trebui citită înainte de împărtăşirea laicilor, tocmai cu scopul de a înlesni accesul lor la acea Euharistie festivă.
2. Liturghia este concepută pentru a fi slujită în încăperi închise, unde nu trebuie să aibă acces nici catehumenii, cu atât mai puţin careva spectatori întâmplători. Locaşul bisericii, prin însăşi arhitectura lui şi poziţionarea altarului în raport cu credincioşii, exprimă un simbol şi o taină, care în cazul „altarelor de vară” se pierde foarte mult. Interesant e că unii preoţi nu acceptă să slujească toată Liturghia cu Sfintele Uşi şi perdeaua deschise (căci, chipurile, nu ar fi corect!), dar, în acelaşi timp, acceptă fără probleme să slujească pe scenă afară, unde nu există nici măcar catapeteasmă.
Cea mai mare problemă a slujirii Liturghiei afară este legată de textul şi sensul acesteia. Când diaconul spune „Cei chemaţi ieşiţi” sau „În pace să ieşim” – cui de fapt se adresează şi ce vrea să spună? De unde să ieşim şi încotro să mergem? Şi mai tragico-comic devin cuvintele „Uşile, uşile…”, deşi nu există nici o uşă, iar textul Liturghiei vrea să spună că în acest moment trebuie închise uşile bisericii şi nimeni din cei care nu se împărtăşesc să nu rămână în biserică! La fel de neclare sunt şi cuvintele: „Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră în ea…” ş.a. Nimeni de fapt nu intră nicăieri, ci toţi stau afară, iar când se spun cuvintele „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă!”, iarăşi nu-i clar cui sunt adresate aceste cuvinte, cine se poate apropia de Potir şi cine nu, fiind vorba de o invitaţie publică, ca în piaţă.
Bineînţeles, nu putem, ca la Liturghiile săvârşite afară, să spunem: „Cei nebotezaţi întoarceţi-vă cu spatele” sau „astupaţi-vă ochii şi urechile”, căci în cazul acesta ar trebui să întrerupem şi transmisiunile video, pe care le pot vedea inclusiv eterodocșii şi păgânii.
La această problemă chiar nu văd o rezolvare. O ierarhie care se teme să corecteze unele texte liturgice sau să scoată troparul Ceasului al III-lea din epicleză, nu cred că-i capabilă să aibă o abordare nuanţată şi flexibilă în cazul slujirii Liturghiei afară. Vom continua să spunem cuvinte fără sens şi să jucăm teatru în faţa mulțimilor care doar asistă (şi comentează), dar nu participă.
3. Slujirea clericilor cu faţa spre credincioşi („versus populum”) este o inovaţie romano-catolică apărută după Conciliul al II-lea Vatican. Dar chiar şi romano-catolicii, inclusiv papa Francisco, tot mai des slujesc „ad orientem”, adică cu faţa spre Răsărit, aşa cum s-a slujit din totdeauna în Biserică. Am urmărit şi eu câteva slujbe ortodoxe slujite cu faţa spre popor, dar n-am înţeles nimic. În loc să se întoarcă diaconii spre popor când zic „În pace Domnului să ne rugăm” (fiind vorba de cuvinte adresate credincioşilor, la care aceştia răspund cu rugăciunea „Doamne, miluieşte”), se întorc spre popor preoţii şi ierarhii, care adresează rugăciuni lui Dumnezeu… Despre absurdul procesiunilor (Vohodurilor) nici nu are rost să comentez, căci acestea nu se mai înţeleg nici când se săvârşesc în biserică, unde toţi stau orientaţi spre Răsărit, darămite când se slujeşte afară şi încă cu faţa spre popor.
Principiul care trebuie înţeles în această privinţă este faptul că, în Biserica Ortodoxă, preotul nu slujeşte „in persona Christi”, cum afirmă romano-catolicii, ci „in persona Ecclesiae”. Cu alte cuvinte, preotul nu se raportează la comunitate ca un reprezentant al lui Dumnezeu (decât în anumite momente speciale ale slujbei), ci este o persoană consacrată pentru a reprezenta comunitatea în faţa lui Dumnezeu. Preotul nu stă cu spatele la popor, ci stă în faţa poporului, fiind primul dintre rugători. Şi toţi rugătorii sunt orientaţi în aceeaşi direcţie – spre Răsărit.
Apropo, am văzut că şi în Grecia mulţi preoţi săvârşesc slujba Cununiei cu faţa spre miri, iar în BOR am observat acest lucru la unele slujbe de înmormântare.
4. Dacă tot a venit vorba despre felul în care se slujește la hramuri în BOR, aş vrea să atrag atenţia şi asupra unor detalii practice legate de slujirea clericilor şi care, în alte Biserici Locale, sunt abordate mult mai practic şi mai logic. Ca să fiu mai uşor înţeles, voi puncta pe scurt câteva sugestii liturgice, care ar putea fi „testate” la marile sărbători din octombrie, aşa încât la inaugurarea Catedralei din Bucureşti să se evite situaţiile stupide pe care le vedem în fiecare an la Trinitas TV, când slujesc nu doar ierarhii BOR, ci şi episcopi sau chiar patriarhi din alte Biserici Ortodoxe Locale.
– Liturghia să fie abordată ca o posibilitate a tuturor de a se împărtăşi. În acest scop vor sluji mai mulţi preoţi, care vor împărtăși simultan poporul din mai multe potire. Numărul diaconilor însă nu cred că trebuie să depăşească cifra de 7 (mai ales dacă iubim simbolurile şi tradiţia apostolică), deşi ar fi suficienţi şi 3-4. De multe ori ocupă loc în altar diaconi şi preoţi care abia apucă să zică un „Domnului să ne rugăm”, ceea ce nu-i nici corect, nici practic. La orice slujbă se pot împărtăşi zeci de diaconi şi sute de preoţi, dar nu înseamnă că chiar toţi trebuie să slujească efectiv.
– Cred că cel mai penibil moment la slujbele în sobor este „sărutarea păcii”. Pe de o parte, această îmbrăţişare/sărutare simbolică este foarte frumoasă dacă slujesc până la 5-7 preoţi şi mai ales dacă slujeşte şi arhiereul, dar devine caraghioasă, obositoare, lipsită de sens şi chiar imposibilă dacă slujesc zeci de preoţi sau/şi întreg sinodul de ierarhi. Pentru a realiza acest ritual simbolic (care nu tocmai nemotivat a dispărut din rândul laicilor), diaconii de la Patriarhie sunt puşi să „cânte” de 4-5 ori „ectenia cererilor” dinainte de Crez, deşi, însăşi ectenia este cu totul inoportună în acest moment al Liturghiei. Dacă, de exemplu, ar face şi grecii sau ruşii la fel, vă daţi seama de câte ori ar trebui să se spună „ectenia cererilor” şi cât ar dura Liturghia la Catedrala din Moscova, unde cam de 2-3 ori pe an slujesc aproape 400 de ierarhi deodată? Soluţia pentru astfel de slujbe este foarte simplă. Dacă slujesc, de exemplu 2-3 patriarhi sau alţi 2-3 ierarhi care stau în faţa Sfintei Mese, doar aceştia îşi dau „sărutarea păcii”, iar faţă de toţi ceilalţi (care stau dea dreapta şi dea stânga Sfintei Mese sau chiar în biserică) protosul sau „gazda” se închină şi spune „Hristos în mijlocul nostru!”, la care toţi ceilalţi ierarhi, preoţi, diaconi şi chiar laici pot răspunde în cor „Este şi va fi!”. Această practică adaptată la slujbele cu mulţi clerici nu ştirbeşte cu nimic importanţa şi validitatea gestului liturgic al „sărutării păcii” sau al Liturghiei în general, în schimb ajută la optimizarea timpului liturgic şi la o punere corectă a accentelor în cadrul slujbei euharistice. Să nu uităm că, până la urmă, „sărutarea păcii” este un gest pur simbolic şi el niciodată nu s-a făcut cu toţi membrii comunităţii, ci fiecare se saluta doar cu cel de lângă el şi „fiecare în rândul cetei sale”: ierarhi între ierarhi, preoţi între preoţi, diaconi între diaconi, bărbaţi între bărbaţi şi femei între femei. Restul sunt inovaţii (mai mult sau mai puţin populiste), care contrazic informațiile istorico-liturgice.
– Un alt moment important care crează şi mai mari tensiuni pentru clericii slujitori este împărtăşirea. Nu are rost să intru în detalii privind evoluţia riturilor de împărtăşire şi statornicia lor în diferite Biserici Locale, ci doar precizez faptul că pentru slujbele în sobor, tradiţia locală a Bisericii Ortodoxe Române este cea mai greoaie şi mai complicată. În toate celelalte Biserici Locale clericii mai întâi spun rugăciunile „Cred, Doamne, şi mărturisesc…” (fiind coordonaţi de protos sau de arhidiacon) şi abia după aceea trec şi se împărtăşesc pe rând cu Sfântul Trup şi cu Sfântul Sânge, fără să se aştepte unul pe altul. Nu-i nevoie, ba chiar e periculos şi greşit, ca toţi clericii să stea cu Sfântul Trup în mână până Îl primesc ceilalţi preoţi şi diaconi, de dragul împărtăşirii simultane deodată a Sfântului Trup, deşi aceasta nu s-a întâmplat nici la Cina cea de Taină, nici în Tradiţia Bisericii şi nu se poate realiza nici la împărtășirea cu Sfântul Sânge. Prin urmare, ar fi mai corect şi mai practic să se împărtăşească mai întâi arhiereii, luând fiecare pe rând din Sfântul Trup şi din Sfântul Sânge, apoi un arhiereu să-i împărtăşească pe preoţi şi pe diaconi cu Sfântul Trup, iar altul cu Sfântul Sânge. Dacă sunt foarte mulţi preoţi şi diaconi, doi ierarhi pot da Sfântul Trup pe de o parte şi de alta a Sfintei Mese, iar după aceea din două potire să-i împărtășească şi cu Sfântul Sânge. Între timp, ceilalţi ierarhi se pot spăla pe mâni, pot să-şi citească rugăciunile de mulţumire, să mănânce anafură sau să asculte concertul dat de corul catedralei.
– Un ultim aspect la care aş vrea să mă refer ţine de „protocol”. Se obişnuieşte ca la marile evenimente ierarhii sau preoţii să-şi dea cadouri unul altuia. În primul rând, acest lucru nu se poate întâmpla nicidecum în timpul Liturghiei: nici după Evanghelie, nici înainte de împărtăşirea mirenilor, ci abia după Otpustul Liturghiei. Şi aici nu-i vorba doar de faptul că mirenii stau în aşteptare până se rostesc şi se traduc toate felicitările, ci este o neglijare din partea ierarhiei a faptului că aceştia încă nu s-au împărtăşit şi asistă la ceremonii străine de duhul Liturghiei pentru care au venit. Mai mult decât atât, dacă un cadou este pentru întreaga comunitate sau din partea întregii comunităţi, acesta trebuie oferit/primit în văzut tuturor. Dar dacă este un cadou personal care nu vizează întreaga comunitate, e mai bine să fie oferit şi primit într-un cadru particular, la o recepţie post-liturgică, pentru a nu reţine oamenii şi a-i sminti cu „protocoale bizantine”.
P.S. Chiar dacă răspunsul la întrebări şi observaţiile de la sfârşit sunt prea laconice şi un pic deranjante, le-am făcut nu pentru a critica sau a supăra pe cineva, ci la rugămintea unor ierarhi şi preoţi care mi-au cerut părerea, mai ales că este (cumva) din exterior.
