S-a pregătit pentru examenul de Medicină, dar în ultima clipă a ales Biochimia, fiindcă și-a dat seama că o carieră în domeniul medical nu i-ar permite să se concentreze atât cât își dorea pe familie și copii.
Preoteasa Ana Vîlcu din București povestește pentru Basilica.ro cum a absolvit Facultatea de Biochimie și un master în Neurobiologie cu copiii în brațe, ce minuni a trăit legate de maternitate și cum o inspiră universul familiei în crearea de obiecte handmade din lână.
Basilica.ro: Ați spus într-un interviu oferit unei bune prietene că v-ați dorit să aveți mulți copii la fel de mult cum v-ați dorit să urmați Medicina. Dar, până la urmă, familia și nașterea de copii au devenit prioritare. Cum explicați această dorință? Ați crescut într-o familie numeroasă?
Copiii au fost dintotdeauna slăbiciunea mea. La fel și tot ceea ce ține de corpul uman, de alcătuirea lui și de toate mecanismele biochimice care se petrec în el.
O perioadă de timp, ambele „slăbiciuni” au cântărit la fel de mult. Drept urmare, ultimii doi ani de facultate și masteratul i-am terminat cu doi, respectiv trei copii după mine (la propriu, căci nu de puține ori i-am luat cu mine la cursuri).
Totuși, am realizat că dragostea pentru, dar mai ales de la copii nu poate fi comparată cu nimic altceva și, la momentul respectiv, am schimbat un pic ordinea priorităților în viața mea.
Această decizie nu o consider deloc extraordinară. Ci foarte personală. Nu consider că trebuie să crești neapărat într-o familie numeroasă ca sa îți dorești una (eu am o singură soră), la fel cum nici nu simt nevoia sa caut explicații de ce. Sunt lucruri pe care pur și simplu le simți.
Un copil nu trebuie considerat o piedică, dimpotrivă
Basilica.ro: Ați născut primul copil în timpul facultății și pe al doilea imediat după licență. Cum ați reușit și ce mesaj aveți pentru tinerele care rămân însărcinate în mod neașteptat, dar se simt nepregătite pentru copii în astfel de momente cruciale pentru realizarea lor profesională?
Nu o să spun că a fost ușor. Însă a contat extraordinar de mult susținerea și ajutorul pe care le-am avut din partea soțului meu. Nici lui nu i-a fost ușor. Eram doar noi doi.
La primul copil, eu eram anul trei la facultate și el anul întâi la master. Însă, Dumnezeu a rânduit totul atât de bine, încât reușeam să stăm și cu copilul, să mergem și la facultate (pe rând: când aveam eu ore, stătea el și invers).
Un copil este o binecuvântare, chiar dacă vine în mod neașteptat, în momente pe care noi, oamenii, le considerăm nepotrivite. Un copil te provoacă să descoperi că poți să faci mai multe decât ți-ai fi putut imagina. Un copil nu trebuie considerat o piedică, dimpotrivă.
Al patrulea copil avea zero șanse de supraviețuire
Basilica.ro: Nașterea celui de al patrulea copil, Ilaria, v-a testat speranța și rezistența psihologică. Ilaria a avut un prognostic aproape zero de supraviețuire până la naștere și totuși acum este un copil sănătos și fericit. Ce mesaj aveți pentru mamele aflate în situații similare?
Ilaria a fost, la fel ca ceilalți, un copil dorit. A fost dorită de noi și de frații ei, dar mai ales de sora ei, Anastasia, care, timp de cinci ani, s-a rugat aproape în fiecare seară ca Dumnezeu să îi trimită o soră.
De aceea, la prima ecografie morfologică pe care am făcut-o, când doamna doctor ne-a dat vestea că bebelușul este foarte rău și urmează să se oprească din evoluție, durerea pe care am simțit-o a fost de nedescris.
Ce as spune unei mame aflată într-o situație similară? În primul rând să creadă și să nu renunțe. Căci nu știm care este lucrarea lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Iar medicii se mai pot și înșela.
Basilica.ro: Ce rol a avut credința în Dumnezeu în acest proces dificil, în care ați rezistat la presiunea unor medici și ați trăit cu știrea că fetița dumneavoastră se va naște cu mari probleme de sănătate?
A fost un „război psihologic” destul de greu de dus. Medici care ar fi trebuit să susțină sau să ajute viața, insistau că voi aduce pe lume „copilul ăsta malformat”.
Insistau să fac întrerupere de sarcină până în săptămâna 24, căci altfel „va trebui” să plec în altă țară, unde „întreruperea” de sarcină este permisă, medical, până în săptămâna 38 – practic, până la finalul sarcinii. Ca idee, pe Ilaria am născut-o la 37 de săptămâni!
Am încercat să le explic convingerile și credința mea în aceeași măsură în care încercau să mă convingă. Este foarte greu, însă, ca cineva care consideră copilul nenăscut un obiect să îți accepte măcar opțiunea. La un moment dat, chiar mi s-a spus de către o doamnă doctor: „Când te duci la piață să cumperi ardei, doar nu cumperi ardei stricați!”
Dar slavă Domnului că, în afară de cei doi-trei medici cu care nu am putut purta un dialog constructiv, am avut parte de medici dedicați, iubitori și cu credință în Dumnezeu.
Am trăit sentimente intense și amestecate. De la confuzie la revoltă, de la deznădejde la speranță. De la „de ce?” la „facă-se voia Ta”. Până când au rămas „acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.
A fost greu… Dar, din nou, l-am avut aproape pe soțul meu, care m-a ridicat de fiecare dată.
A crezut cu toată ființa că Dumnezeu ne-a trimis acest copil cu un scop și că va îngădui să nu se îndeplinească prognosticul dat de medici. Căci, da, șansele ei ca sa ajungă la termen erau aproape zero.
„Uite Mami, inima mea este curcubeu!”
Basilica.ro: Deși aveți studii în domeniul medical, păreți mai atrasă de activități creative. Vorbiți-ne puțin despre obiectele artizanale pe care le creați din lână împâslită. Ele reflectă universul familiei și frumusețea copilăriei, pe care adesea le asociați cu curcubeul.
Am început să lucrez cu lâna în 2016, înainte sa rămân însărcinată cu Ilaria. Era o perioadă a vieții mele în care eram ușor bulversată, iar împâslitul îmi aducea liniște.
Am descoperit lucrul cu lâna pur întâmplător, însă a fost terapeutic. În liniștea creării, cu fiecare împunsătură de ac, mă rugam și îmi așezam gândurile.
Inspirația vine de peste tot: de la oameni, de la natură și îmi place mult să pun culoare în lucrările mele.
În exterior sunt o persoană destul de „ștearsă” în ceea ce privește culorile stilului meu vestimentar. Port foarte mult negru sau culori neutre.
La unul dintre controalele periodice la inimă, ale Ilariei, când și-a văzut inima pe monitorul de ecografie, a exclamat: „Uite Mami, inima mea este curcubeu!” Mi-a plăcut foarte mult cum a perceput ea și m-am gândit că poate și inima mea este la fel de colorată, iar asta se reflectă în lucrările mele.
Când ai doar un copil, ești abia născut ca părinte
Basilica.ro: Ați spus că, în mod paradoxal, viața cu patru copii este mai ușoară decât viața cu doi sau cu trei. Puteți explica?
Atunci când ai un singur copil și tu ești abia născut ca părinte. Pe măsură ce copilul crește și învață lucruri noi, crești și înveți ca părinte. Tu ești centrul universului copilului, iar copilul este centrul universului tău.
Când sunt mai mulți copii, centrul universului se împarte. Atât pentru copilul „nou venit”, cât și pentru tine ca părinte. Și, chiar dacă părinții rămân nucleul, greutatea nu se mai simte la fel.
Prin prisma experienței, a cunoașterii etapelor ce urmează fiecărei vârste, a legăturilor ce se creează între copii.
Basilica.ro: Care sunt avantajele copiilor care cresc în familii numeroase?
În primul și în primul rând, consider că noi, părinții, suntem responsabili de modul în care copiii pot percepe (sau nu) aceste avantaje. Apoi, „mulți copii” este o sintagmă ce reprezintă ceva relativ. Din punctul meu de vedere, patru copii nu înseamnă „mulți copii”.
Pentru altcineva pot însemna mulți și 2-3 copii, însă, pentru mine, mulți sunt de la 5-6 :)) Fiecare își știe măsura.
Indiferent de numărul lor, părinții fac un efort continuu în încercarea de a menține un echilibru în relațiile părinți-copii, părinte-copil, copil-copil și, evident, între părinți.
Pentru că nu am vrut să răspund un numele copiilor și pentru că trei dintre ei sunt destul de mari ca să își poată spune părerea, i-am întrebat direct pe ei care consideră că sunt avantajele faptului că au mai mulți frați.
Fără să îi influențez în vreun fel, primul lucru pe care l-au răspuns a fost că au învățat să împartă. Și nu le vine greu să o facă și cu alte persoane.
Au mai spus că au învățat să aibă răbdare unii cu alții, iar dinamica familiei îi face să nu se plictisească.
Foarte tare m-a impresionat Anastasia când diriginta pe care o avea la momentul respectiv i-a pus să scrie pe o hârtie (pe care ne-a dat-o la ședința cu părinții) care ar fi familia ideală pentru fiecare. Ea a spus că familia ideală pentru ea este compusă din mai mulți frați, căci, fără ei, nu este distracție. Și a concluzionat că ea are deja familia ideală.
Nu este sacrificiu să fii alături de cel pe care-l iubești
Basilica.ro: Sunteți foarte discretă în legătură cu statul dumneavoastră de soție de preot. Aș vrea să vă întreb ce sacrificii presupune acest statut din punct de vedere al vieții de familie. Reușește părintele să fie suficient de prezent alături de dumneavoastră și de copii?
Personal, consider că statutul meu este de soție pur și simplu, de mamă, de artizan. Faptul că soțul meu este preot nu mă face cu nimic mai specială față de alte femei, de alte soții, și chiar cred că apelativul de „preoteasă” nu îl merit a-mi fi atribuit. Acesta fiind și unul dintre motivele pentru care consider că nu este cazul să îmi atribui acest statut sau mă afișez mai mult decât o fac în prezent.
În același timp, nu se poate vorbi de sacrificiu atunci când trăiești lângă omul pe care îl iubești; ci despre alegeri și stabilirea priorităților. L-am ales pe el, am ales să îl urmez până la capătul lumii și până la sfârșitul vieții de aici, iar cu ajutorul lui Dumnezeu, în veșnicie.
La rândul lui, el a ales sa îl slujească pe Dumnezeu și, ca sa fac o glumă, pe noi :)) Muncește foarte mult. Lucrează și în Administrația Eparhială, când vine acasă mai rezolvă din treburile parohiei sau își îndeplinește datoria de preot și duhovnic. Iar restul timpului îl petrece în totalitate cu noi.
Îl admir foarte mult pentru dedicarea și deschiderea pe care le are față de oameni, pentru implicarea enormă în folosul Bisericii și pentru faptul că dă totul pentru ea, la fel ca pentru familie.
Eu sunt o fire mai retrasă și îmi este greu să interacționez prea mult și cu prea mulți oameni. Drept urmare, nu pot spune că mă implic mult în dinamica parohiei. Dar sunt alături de el și îl susțin în orice moment.
Sursa: basilica.ro
