De unde atâta nefericire? De la faptul că atmosfera în care unii copii au fost crescuţi a fost una dominată de răceală, nemulţumiri, reproşuri, certuri etc. De la faptul că părinţii le-au spus pe parcursul copilăriei, şi probabil şi mai târziu, când deveniseră adulţi, „vorbe părinteşti” de genul:
● Eu te-am făcut, eu te omor.
● Bătaia e ruptă din Rai.
● Unde dă mama (tata), creşte.
● Nu ştii câte sacrificii am făcut pentru tine şi cât m-am chinuit ca să te cresc.
● Trebuie să mă asculţi, să faci ce spun eu, pentru că sunt mama ta.
● Trebuie să-mi spui tot, să nu-mi ascunzi nimic, pentru că sunt tatăl tău etc.
Bieţii copii, auzind toate acestea zilnic sau aproape zilnic, ajung să creadă că tot ceea ce simt ei, toate pornirile lor sunt greşite, din moment ce mama (sau tata) spune aşa ceva.
Câtă tristeţe şi câtă spaimă năvălesc în sufletul unui copilaş atunci când aude – de la chiar părinţii săi – că din cauza lui, mama sau tata sau amândoi se chinuie şi suferă?
Oare câţi părinţi înţeleg cât rău le fac copiilor lor, terorizându-i astfel? Aruncându-le aşa cuvinte grele, cerându-le ascultare orbească (ce contează ce dorinţe sau înclinaţii au copiii?!…), cerându-le să nu aibă nici un fel de secrete sau de intimitate, ori ameninţându-i cu una sau cu alta…
Din Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, eu te omor. Ghidul bunelor maniere pentru părinţi, Editura Coresi, București, 2010, p. 28-29
