Sunt un tânăr obișnuit al țării mele, la fel ca oricare altul din generația mea. Și totuși, nu mă regăsesc în societatea zilelor noastre. Sunt parcă un străin în țara mea. De altfel, greșesc, problema nu este numai în România, ci mai ales la nivel global. Politica de „emancipare” duce, spun eu, la un haos total, la o domnie a fărădelegii cosmetizate.
Am crezut și cred uneori că nu mă mai poate uimi nimic. Și totuși, ceea ce aflu de pe rețelele de socializare mă șochează, îmi „cade cerul în cap” de fiecare dată. Cu tristețe aflu că sute de milioane de creștini sunt persecutați în lume, în special în Africa și Orientul Mijlociu, că bisericile creștine sunt goale în timp ce moscheile sunt arhipline, că nu-știu ce băiat își dorește să fie fată și viceversa, că homosexualii au mai făcut nu-știu ce manifestație extrem de mediatizată, în timp ce activiștii pro-familie și pro-viață sunt ignorați sau criticați dur, că vreunei nefericite familii i-au fost luați pe nedrept copiii sau că a avut loc un atentat terorist într-un mare oraș. Acestea sunt știrile cotidiene, pe lângă politică, majorări de taxe, omoruri sau alte grozăvii. Și atunci cum să nu mă întreb: „Am eu vreo problemă sau are societatea?” Am conștientizat că situația actuală a degenerat față de acum 4-5 ani. Să fie vreun vis urât? Aș vrea eu. E cât se poate de real. Din nefericire, e un coșmar din care nu mă pot trezi, pe care îl trăiesc cu ochii deschiși.
Ce vreau să spun de fapt, dincolo de figuri de stil? Vreau să spun că normalitatea s-a alterat, mai bine spus, în termeni mai puțin științifici, s-a strâmbat. Anormalitatea a luat locul normalității, iar ceea ce trebuia condamnat și blamat devine aspect al firescului. Libertatea se confundă cu libertinajul, iar singura grijă este satisfacerea dorințelor proprii. Astfel, sub steagul “libertății” de orice fel iau naștere cele mai multe păcate moderne. Se impune cu stringență, în această situație, ilustrarea relației dintre libertate și creștinism. Edificatoare sunt cuvintele „Apostolului neamurilor”, care le spune corintenilor următoarele: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”(I Corinteni 6,12). De aici se înțelege clar că omul are libertatea totală, dar asta nu înseamnă că această libertate aduce cu ea întotdeauna ceva bun. Depinde de cum este folosită. Altă referință biblică nuanțează noțiunea de libertate: “Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8,32) De fapt, în afara Legii lui Dumnezeu nici nu se poate vorbi de „libertate”, ci, mai degrabă, de o stăpânire a păcatului. Același Apostol susține această idee când spune, fără echivoc: “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.”(Romani 7, 19-20). Dar mai grav este când omul folosește libertatea dată de Dumnezeu ca “acoperământ al răutății” (I Petru 2,16), ca scuză pentru a face răul. Iar răul, odată „primit” înăuntrul omului, în suflet, se face stăpân peste biata făptură. Iată că între libertate și libertinaj nu este decât o linie subțire, dar foarte semnificativă.
Cunoaștem de ceva timp că fenomenul secularizării a luat amploare, aducând după sine și alte maladii sociale. Numărul ateilor crește vertiginos, iar atacurile (nefondate, majoritatea) la adresa Bisericii sunt tot mai dese și mai acide. După părerea mea, aceasta se datorează lipsei de informare, dar și refuzului de a accepta altă idee decât cea inoculată de indivizi mai mult sau mai puțin mediocri. Are românul o vorbă foarte potrivită: “Nu tot ce zboară se mănâncă!”. Cred că e cazul ca lumea să se conducă după acest principiu și să să nu se mai comporte conform „efectului de turmă”. Sunt elocvente și încă actuale cuvintele Părintelui Serafim Rose (decedat în 1982!) : „Nu este nici o exagerare să afirmăm că, din perspectiva unei vieți considerate normale acum 50 ani, viața de astăzi a devenit anormală. Valorile fundamentale și concepțiile asupra comportamentului au fost răsturnate. Generațiile stricate de astăzi, care nu au cunoscut decât traiul ușor, nu au altă lege decât satisfacerea fericirii personale în momentul prezent. Părinții se supun capriciilor fiilor, care, ajunși la vârsta maturității, nu fac decât să schimbe jucăriile și jocurile copilăriei cu distracții pentru adulți. Viața devine pentru ei o goană permanentă după „amuzament”, atât de lipsit de sens, încât un vizitator din secolul XIX, din orice țară, care s-ar uita la programele noastre de televiziune, la parcurile de distracții, la reclame, la filme, la muzică – de altfel, la toate formele culturii noastre curente – ar crede că a nimerit într-o țară de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea normală.” (Ne vorbește părintele Serafim Rose - Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2003, pp. 13-14) Omul modern cedează ușor ispitei, poate pentru că ea este mult mai atrăgătoare. Nu doar lumea s-a modernizat, ci și ispititorul ei. Suntem invadați, prin mass-media, de o mulțime de materiale păcătoase și incitante la păcat. Se strigă violent lozinci anti-Biserică și anti normalitate, până la urmă, pentru că normalitatea ne-o oferă Biserica lui Hristos. Adepții acestor mișcări promovează, după părerea mea, un “cult” al trupului și al narcisismului dus la extreme, narcisism care îi face pe aceștia să „redefinească” normalitatea instaurând anormalitatea : “Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20)
Sunt convins că este foarte cunoscut episodul cu Turnul Babel, din Biblie. Analog, lumea de azi se compară cu el. Trăim într-un nou “Turn Babel”, care este chip al răutății și al mândriei. Motivul construcției ne este dat tot de Sfânta Scriptură: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă“ (Facere 11, 4). De altfel, cred că omul vrea să se revolte împotriva ordinii naturale pentru că se simte constrâns, simte că nu poate atinge înfloriea maximă respectând legile morale și religioase. Și această tendință, veche de când lumea, se amplifică, declanșează o schimbare sufletească, atunci când omul nu poate înțelege că el este un binecuvântat al Tatălui, nu un rob al Său. Chiar și protopărinții, cu toate că trăiau în desfătare și fericire în Grădina Raiului, s-au revoltat, din dorința aceasta de a avea totul, cu toate că aveau parte de toate bunătățile posibile, exceptând pomul oprit, din care nici nu era necesar să mănânce. Oamenii cred că pot „atinge Cerul” cu propriile puteri și în încercarea lor de a zbura prea sus au parte de o cădere dureroasă, fatală chiar. Această idee o întâlnim și la vechii greci, păgâni, în legenda lui Dedal și Icar. Icar, din mândrie, a dorit să ajungă până la soare, neascultând de sfatul părintelui său, dorință care i-a și adus moartea. Îl sfidăm și Îl ignorăm pe Dumnezeu doar pentru că ne transmite ceva ce nu ne convine, ce ne lezează propriile interese și scopuri egoiste.
În încheiere, vreau să spun doar atât: bucurați-vă că v-ați născut creștini ortodocși și preamăriți-L pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeul nostru Însuși este Iubirea Care ne cuprinde sub aripile Sale pe toți și ne strânge tare, tare la piept! Ce valoare au smintelile lumii în fața Tatălui? Ele nu sunt decât “nisip în ochi”, pe când Dumnezeu ne dă împlinirea adevărată și deplină, departe de tentații și răutăți. Și cel mai important: căutați-L și strigați-L cât puteți de tare:” Doamne, unde ești? Am nevoie de tine în viața mea!” și atunci veți vedea că mare și bun este Dumnezeu.
Călin Manițiu
