După îndătinata tradiţie liturgică, înainte de începerea Postului Mare parcurgem o perioadă de trecere numită în popor săptămâna albă, a brânzei ori a untului. Aceste numiri reprezintă o formulare populară a perioadei de şapte zile dinaintea postului propriu-zis, în care nu se face dezlegare la carne, ci doar la produse din lapte, ouă şi peşte. Se urmăreşte prin aceasta obişnuirea organismului cu alimente mai uşoare, fiind de fapt o etapă de tranziţie de la alimentaţia cu produse din carne la una exclusiv vegetariană. Dacă sufletul este instruit în vederea luptei duhovniceşti din Postul Mare cu două săptămâni în urmă, prin cele două duminici speciale, a vameşului şi a fariseului, dar şi cea a fiului risipitor, iată că după Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi se alătură şi trupul acestei pregătiri, nu doar prin renunţarea la carne, dar şi prin rânduiala Bisericii din zilele de miercuri şi vineri, când nu se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie, fiind numite zile aliturgice. Programul liturgic al acestor două zile ne înlesneşte accesul în ambianţa Postului Mare. Săvârşirea celor şapte Laude se face după rânduiala din post, cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul “Doamne şi Stăpânul vieţii mele”, însoţită de metanii, familiarizând astfel trupul cu nevoinţa pe care o vom săvârşi pe parcursul întregului post.
Prin aceste rânduieli, Biserica, ca o mamă grijulie, ne oferă binecuvântatul prilej de a ne pregăti mai stăruitor în vederea declanşării şi asumării luptei cu păcatele, asalt duhovnicesc care ne va duce pe cărarea virtuţilor mai aproape de Dumnezeu, nădăjduind astfel că “de vom posti după lege, după dreptate vom fi încununaţi”. Dacă luăm în considerare că duminica dinaintea începerii Postului Mare este numită „a izgonirii lui Adam din Rai”, înseamnă că săptămâna brânzei amintește de șederea protopărinților neamului omenesc în Rai, unde nu au mâncat carne. De aceea și noi suntem îndemnați să lăsăm bucatele de carne, nădăjduind a câștiga starea lui Adam înainte de a fi izgonit, când îl putea vedea pe Dumnezeu. Însăși denumirea „albă” ne sugerează starea de curăție la care trebuie să ajungem în post, ce se vrea a fi reîntoarcerea noastră la starea paradisiacă pierdută prin păcat. De altfel, învățăturile Triodului ne spun că Sfinții Părinți au statornicit săptămâna albă „ca un fel de curățire de mai înainte; cu încetul și treptat îndepărtându-ne de la mâncări grase, să primim frâul postului printr-o mâncare mai ușoară.” Să mai amintim că renunțarea la carne în această săptămână nu este benevolă, ci obligatorie. Sunt prevederi în Canoanele Bisericii, care fac referire la cei care se vor consuma carne în lunea brânzei să se canonisească cu 300 metanii și pocanie patru ani.
Spre finalul săptămânii, sâmbătă, Biserica a rânduit proslăvirea tuturor bărbaţilor şi femeilor, care s-au nevoit prin viață ascetică, post și rugăciune. Nimic nu este întâmplător în programul liturgic al Bisericii noastre. Această aducere aminte de toți cuvioșii și cuvioasele are în vedere, după spusele sinaxarului zilei următoarea țintă: „având ca pildă și călăuză viața lor și dobândind sprijinul și ajutorul lor, vom putea fi gata pentru luptele cele duhovnicești, mai cu seamă când ne gândim că și ei au avut aceeași fire ca și noi. Deci sfinții purtătorii de Dumnezeu ne îmbărbătează ca să săvârșim fiecare după putere multele lor virtuți spre a fi învredniciți ca și ei de aceleași răsplătiri.”
Cu alte cuvinte, în urcușul duhovnicesc al postului nu suntem singuri, ci avem alături pe sfinţii cuvioşi și cuvioase, care sunt modele de urmat, călăuzitori în dificila luptă cu patimile având ca scut asceza și pocăința. Cinstirea sfinţilor nevoitori nu vizează doar pe monahi, ci și pe laici. Ce trebuie să înțeleagă mirenii din această sărbătoare? Că lunga călătorie a Postului Mare cheamă și pe ei să devină „călugări după fire”, adică să se îndeletnicească mai stăruitor cu rugăciunea și postul, chiar dacă nu sunt viețuitori în mănăstiri, ci într-o lume clocotind de agitație. Răsplata va fi pe măsură!
Ultimul răgaz duhovnicesc dinaintea începerii Sfântului și Marelui Post îl constituie duminica izgonirii lui Adam din Rai sau a iertării. Ni se cere în mod expres să iertăm tot ce avem asupra cuiva:„de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). De ce trebuie să le cerem iertare și să-i iertăm pe semenii noștri? Ca și Domnul să ne ierte și nouă păcatele. Cutremurător! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, Îi cerem lui Dumnezeu să ni Se arate dușman. Sunt cuvinte grele, dar veridice căci Mântuitorul Hristos nu glumea, nici nu arunca vorbe în vânt. Și totuși, din ce pricină Domnul a condiționat iertarea Lui de cea acordată de noi celor care ne-au făcut vreun rău voit sau inconștient? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mila lui Dumnezeu se ascunde în milostivirea noastră față de aproapele”. Așa stând lucrurile, vom fi tentați să rostim mai ușor: „Iartă-mă!”
Arhimandritul Mihail Daniliuc
sursa doxologia.ro
