Acest articol poate stârni controverse, dar nu asta am intenţionat când l-am scris. Numărul mediu de persoane dintr-o gospodărie americană este de 2,5, iar media de copii se ridică la 0,9. Uau! Când m-am uitat peste aceste statistici azi-noapte am fost şocată de cifre. Numărul de copii dintr-o gospodărie a scăzut drastic de când am verificat eu statisticile ultima oară, cu aproape 10 ani în urmă.
Abia după ce am devenit şi eu părinte mi-am dat seama de ce oamenii au numai doi copii. În lumea mea de vis mi-am imaginat că atunci când voi creşte mare voi face sute de copii. Chiar aşa. Visam la o casă plină cu copii şi bebeluşi. Nu înţelegeam ce implică să fii mamă în realitate. Nu ştiam cum e să te trezeşti cu greţurile de dimineaţă. Nu înţelegeam de ce sarcina este un lucru dificil pentru multe femei şi foarte înfricoşător pentru altele. Nu ştiam cum este să stai trează toată noaptea săptămâni la rând din cauza unui nou-născut ca apoi să fii trezită dimineaţa de celalalt copil, în vârstă de 2-3 ani, care la ora aceea era de altfel şi foarte odihnit. Nu mă gândisem niciodată la genul ăsta de lucruri. Nu ştiam prin ce trece o mamă moartă de îngrijorare la căpătâiul copilului ei bolnav. Nu ştiam cum e să te macini în legătură cu viitorul şi cu educaţia propriului copil. Eram optimistă şi ignorantă… până când am devenit şi eu mamă…
După ce am născut primul copil, am fost înnebunită după el. La fel ca majoritatea mamelor aflate la primul lor copil. Eram scrupuloasă în legătură cu toate. Îi citeam 40 de ore pe zi, l-am învăţat limbajul semnelor bebeluşilor, i-am gătit numai mâncare pentru bebeluşi, l-am scos afară zilnic şi am citit toate cărţile despre cum să fii un părinte bun pentru a nu-l distruge cu ceva pe viaţă. Acum că privesc în urmă, mi se pare că eram copleşită de situaţie. Vedeţi voi, după ce o femeie se căsătoreşte şi face copii, viaţa pe care o ducea înainte i se schimbă radical. Viaţa ei nu mai este a ei… pe vecie. Ea devine acum responsabilă pentru toţi cei din jurul ei. Îmi aduc aminte că, atunci când mi s-a îmbolnăvit copilul pentru prima oară, mă gândeam că „dacă nu-l duc eu la doctor, nu-l va duce nimeni.” O mamă trebuie ă ia nişte hotărâri serioase legate de vaccinuri, alegerea formei de educaţie, naştere cu medicaţie sau fără, alergii, metode de coerciţie (ex. să-l baţi sau să nu-l baţi), tulburări de somn, nazuri, probleme cu alimentaţia etc. etc. Nu există vreun etalon de măsură pentru mama ideală. La sfârşitul zilei nu-ţi dă nimeni vreun trofeu pe care să scrie: „Felicitări! Ai gestionat bine criza aceea de isterie” sau „Felicitări! Ai ales cel mai bun vaccin” sau „Ai schimbat scutecele nemaipomenit de bine!”. Aşa că, majoritatea femeilor se confruntă pentru prima oară în viaţă cu o situaţie care le creează senzaţia că au luat-o de la capăt cu clasele primare, numai că manualele sunt scrise acuma pentru post-doctoranzi.
Se pare că după doi ani de la naşterea primului copil, majoritatea părinţilor se încumetă să mai facă unul. De ce majoritatea oamenilor nu îndrăznesc să treacă peste această limită de doi copii? Da, ştiu: unii zic că din motive financiare, adică sarcini dificile sau chiar înfricoşătoare din punct de vedere financiar. Cu toate acestea însă, când ajung la un nivel mai intim al conversaţiei cu o femeie observ că aceasta tânjeşte să-şi umple golul din inimă cu mai mulţi copii, deşi ea poate că nici nu e conştientă de asta. Eu am făcut primul copil şi i-am acordat TOATĂ ATENŢIA. Apoi am avut al doilea copil şi am simţit că TREBUIE SĂ-I ACORD TOATĂ ATENŢIA. Lucru imposibil de altfel. Cine poate face asta? Mi-aduc aminte că atunci când ieşeam cu copiii undeva făceam cumva să am la dispoziţie o armată întreagă de persoane care să mă ajute. Pe bune. Le admiram pe femeile cu mulţi copii şi mă simţeam o inadecvată pe lângă ele. Eram la grădina zoologică cu cei doi copii şi cu toate cele şase surori ale mele care urmau să-i ţină de mâini şi de picioare şi chiar să şi respire în locul lor… dacă era nevoie. Apoi vedeam trecând femei cu 10 copii după ele, care n-aveau în jur nicio persoană care să le ajute şi mai puteau să şi zâmbească. Când locuiam în Oklahoma, pentru o deplasare de opt ore cu maşina, luam cu mine suficiente jucării încât copiii să se poată juca cu câte una nouă la fiecare 2-3 minute. Era de râsul lumii. La biserică aduceam suficientă mâncare cât să nu treacă un minut din slujbă în care copilul să nu ronţăie ceva. Nu lipseam niciodată de acasă mai mult de o oră de teamă ca cel mic să nu înceapă să plângă sau mai ştiu eu ce, pentru că asta nu mi se părea normal.
Pentru prima oară ca mamă te afli în situaţia de a avea un copil mic după care mai apare încă un nou-născut. Mama îmi zice mereu că majoritatea bebeluşilor devin copii normali după vârsta de un an. Lucru pe care l-am experimentat de nenumărate ori, şi anume – ai acest copilaş frumos, dulce şi nevinovat care face tot ce-i zici în primul lui an de viaţă după care… ceva se întâmplă cu el: începe să aibă propriile păreri (cum de îndrăzneşte să gândească singur?), brusc face crize în public, îşi arcuieşte spatele, se întinde pe podea, se caţără peste tot, pescuieşte în toaletă, face nazuri la mâncare. Şi el şi tu deveniţi o răvăşeală totală. Mi-aduc aminte că o prietenă apropiată începuse să plângă când se uita pe pozele de nou-născut ale băieţelului ei pentru că acesta după ce împlinise doi ani se metamorfozase într-o specie de creatură. Pentru prima oară în viaţă, o mamă aflată în această situaţie trebuie să ia permanent hotărâri care să o ajute să facă faţă caracatiţei care i-a invadat casa. Şi pe lângă asta, mai are şi un nou-născut care este de părere că miezul nopţii este cel mai potrivit moment pentru activitatea lui de vârf. Şi nota bene: celălalt copil, care până dimineaţa şi-a făcut plinul de 13 ore de somn în camera alăturată, se trezeşte gata de petrecere fix la ora 6:00 dimineaţa. Şi cum de nu-şi dă seama că mama lui abia dacă aţipeşte şi ea în jur de ora 5:30?
Pe bune! Cine ar repeta lucrurile astea la nesfârşit? Eşti atât de obosită şi de copleşită încât începi să-ţi zici că Dumnezeu nu vrea ca vreo creatură de-a Lui să ducă o asemenea viaţă. Îţi vei zice că „Nu sunt în stare să fiu o mamă bună pentru ăştia doi pe care îi am, aşa că de ce să vreau mai mulţi copii?” sau „Nu suport să mă simt în felul ăsta pentru tot restul vieţii mele.” sau „Îmi pot folosi talentele în moduri mai productive decât acela de a face mai mulţi copii.” sau „Eram cu mult mai răbdătoare înainte să fac copii.” sau „Nu mai sunt de folos nimănui în starea în care sunt.” Vocea asta insistentă din capul tău nu este vocea lui Dumnezeu. Este a diavolului care încearcă să te deturneze de la CEA MAI IMPORTANTĂ LUCRARE pe care o vei face vreodată în viaţă.
Vezi tu, ca în orice meserie nouă, lucrurile încep să se schimbe după doi copii (unii zic că după trei, dar majoritatea zic că după doi) şi începi să te acomodezi cu noua ta meserie. Toate micile frici şi întrebări se evaporă. Începi să recunoşti fazele normale prin care îţi trec copiii şi vei ştii că „va trece şi asta”. Începi să-ţi accepţi în pace statutul de mamă cu fiecare nou copil sosit şi iei lucrurile aşa cum sunt. Cum de m-am simţit mai copleşită când aveam un singur copil decât acum când am şase? Cum de nu mă mai sperii când plec de acasă opt ore pe drum cu maşina împreună cu toţii copiii, iar înainte nu mă încumetam să conduc nici 30 de minute cu unul singur? Cum de reuşesc să conduc maşina timp de trei ore ca să o văd pe mama, luând pentru fiecare copil numai câte o carte pe care să se uite fără ca acesta să se plictisească, pe când înainte le luam jucării cât să poată să le schimbe la fiecare 5 minute, iar călătoria tot era dificilă şi stresantă?
Se întâmplă toate astea pentru că ÎNCEPI SĂ TE SCHIMBI. Începi să percepi fiecare copil într-un mod cu totul diferit. Începi să-l vezi pe cel mai mare nu că are vârsta de 5 ani, ci că mai are 13 ani până pleacă de acasă, iar acest lucru schimbă cu totul perspectiva asupra lucrurilor. Începi să le preţuieşti copilăria şi ştii că majoritatea lucrurilor sunt doar faze trecătoare. Începi să-ţi dai seama de cât de repede trece timpul şi încetineşti ritmul. Ştii că până la urmă vor adormi, iar chiar dacă nu adorm, într-un mod brusc şi ciudat ţi se pare că e „în regulă”. De ce se întâmplă aşa? Când l-aveam doar pe Dominic şi mă trezea în mijlocul nopţii, eram într-adevăr cea mai obosită persoană din întreaga Americă. Chiar aşa. Apoi mă culcam în timpul zilei de două ori pentru că mă consideram chiar atât de obosită. Până la urmă te adaptezi. Nu mă simt mai obosită acum decât mă simţeam când aveam un singur copil. Pur şi simplu mergi înainte, iar Dumnezeu te ajută să o ţii tot înainte. O mămică de nouă copii foarte înţeleaptă mi-a zis cândva: „Zilele sunt lungi, dar anii scurţi”. Vreau să schimb expresia asta în „Unele zile sunt lungi, dar mie anii mi se par mult prea scurţi.” Începi să vezi cum se schimbă lucrurile de la un anotimp la altul şi chiar tu ca persoană te schimbi. Îţi vei zice „Chiar vara trecută, îi plăcea să iasă cu bicicleta pe afară, dar acum a devenit mai tăcut şi vrea să rămână în casă singur când noi ieşim afară.”
Acestea sunt lecţii pe care le înveţi la şcoala mamelor. Cu fiecare nou copil eşti avansată în rang. Dumnezeu ne ciopleşte, ne cizelează şi ne face frumoşi. De ce sunt mamele de mulţi copii edificatoare? De ce vrem să le avem prin preajmă? Nu-mi răstălmăciţi cuvintele zicând că prin asta afirm că mamele de doi copii n-au nimic să ne înveţe. Nu asta am vrut să zic. Ce vreau să zic e că cine a practicat cel mai mult timp o meserie şi are cea mai multă experienţă în ea devine şi destul de înţelept.
Există oameni care-şi doresc copii, dar nu-i pot concepe. Aşa că oamenii nu sunt mai înţelepţi dacă au copii şi, mai ales, mulţi copii? Nu, chiar deloc. De la orice om avem ceva de învăţat. Nu sunt aici ca să mă felicit singură (încă mai am multe de învăţat). Sunt aici ca să vă încurajez şi să vă spun să mergeţi înainte pentru că toată lumea vă spune să vă opriţi. Părerea mea e că dacă tot aţi fost binecuvântaţi cu darul fertilităţii, lăsaţi-ne să vedem şi noi acest lucru. Dacă din orice motiv, Dumnezeu va hotărî să nu mai putem face copii, eu mă rog să ne ajute să ne folosim vieţile spre slava Lui în oricare loc va hotărî să ne poarte paşii. Am mulţi prieteni şi rude cărora încă nu li s-au dat copii, dar îl slăvesc pe Dumnezeu cu toată viaţa lor prin deschiderea către adopţii şi alte lucruri mari.
Scriu acest rânduri ca să le încurajez pe tinerele şi mai puţin tinerele mame să continue cu naşterea copiilor. Încă o viaţă adusă pe pământ înseamnă încă un suflet. O persoană cu totul nouă. Posibilităţile latente dintr-un singur om sunt uluitoare. Am întâlnit atâtea femei care şi-ar fi dorit să fi avut mai mulţi copii, dar n-am întâlnit nicio femeie care să regrete că a făcut atâţia. Dumnezeu a dat femeilor darul fertilităţii pentru câţiva ani scurţi în perspectiva unei vieţi întregi. Mă rog să pot preţui acest dar şi să-l folosesc cu înţelepciune.
Fratele meu, Dominic, este al şaptelea copil din familia noastră. Părinţii mei nu aveau de unde să ştie că după 18 ani de când s-a născut, Dominic urma să aibă grijă de tata în ultimele lui zile de viaţă. Scenele dintre tata şi Dominic pe care le port încă minte mă fac să plâng şi acum. Să vezi un tânăr solid de 18 ani cum îşi aşează tatăl paralizat în scaunul cu rotile în acelaşi timp conferindu-i un aer de frumoasă demnitate… A fost înduioşător. Ce mare dar şi privilegiu ca Dominic să aibă grijă de el. Fran, unchiul lui John, este al zecelea copil dintr-o familie de 12 copii. Este doctor şi şi- a petrecut mulţi ani din viaţă făcând muncă de voluntariat în Australia pentru cei mai sărmani dintre săraci. A reuşit să repare vieţile oamenilor prin darul lui de medic. A salvat vederea şi auzul la sute de oameni. O singură viaţă, viaţa lui, a schimbat multe vieţi. Eu cred că orice lucrare este importantă, dar niciuna nu este mai importantă decât aceea de a aduce suflete pe pământ care să se poată bucura de o viaţă veşnică alături de Dumnezeu.
Te rog să-ţi dai seama ce privilegiată eşti ca femeie că poţi avea copii… Aşa că hai să ne lăsăm cu totul în mâna lui Dumnezeu şi să-I dăm voie să scrie El povestea vieţii noastre şi a celor pe care doreşte să-i aducă la fiinţă. Din anumite motive, Dumnezeu nu ne lasă să ştim care va fi sfârşitul acestei poveşti, aşa că vom avea nevoie de încredere în El. Să fie aşa cum a zis cândva maica Tereza: „Vreau să fiu un creion în mâna Domnului”.
Sursa: http://stiripentruviata.ro/
Traducere: Gabriela Coşereanu
